Fragmente Literare

La început am vrut să scriu câteva cuvinte despre fiecare carte pe care o citesc, dar mi-am adus aminte cât de greu îmi era când trebuia să scriu un comentariu la o carte pentru ora de Limba Română. Nu am să scriu nici dacă cartea mi-a plăcut sau nu. Eu consider că dacă găsești un pasaj într-o carte care să-ți rămână o perioadă de timp în minte e suficient. În continuare este prezentată prima parte a fragmentelor literare culese din cărțile citite de mine.

Gulliver's Travels, Jonathan Swift

Am ascultat o discuție foarte aprinsă între doi profesori cu privire la cele mai lesnicioase și mai eficace mijloace de a lua bani de la supuși, fără a-i supăra cu ceva. Primul afirma că cel mai strașnic mijloc ar fi să se pună un anumit impozit pe viciu și pe nebunie, iar suma ce ar urma s-o plătească fiecare om să fie hotărâtă, în chipul cel mai nepărtinitor, de un juriu compus din vecinii lui. ... Cât despre cinste, dreptate, înțelepciune și învățătură să nu fie supuse la nici un fel de impozit, deoarece acestea sunt însușiri atât de rare, încât nici un om nu le va recunoaște vecinului său și nu le va prețui la el însuși.


Mi-am exprimat dorința de a vedea senatul Romei, adunat într-o sală mare, și o adunare legislativă modernă (pentru comparație), în altă sală. Senatul părea o adunare de eroi și semizei. Ceilalți, o adunătură de boccegii, hoți de buzunare, tâlhari și fanfaroni.


De voia să se încredințeze de adevărul spuselor mele, eram gata să îndeplinesc orice poruncă, rugându-l doar să mă ierte dacă nu-i voi arăta acele părți ale trupului pe care natura ne-a învățat să le ascundem. Mi-a răspuns că vorbele mele i se par ciudate din cale-afară, și mai cu osebire ultimele cuvinte, căci el nu putea pricepe de ce ne-ar învăța natura să ascundem ceea ce tot ea ne-a dăruit;...


Căci iată cum judeca el: spunea că rostul vorbirii este de a ne înțelege unul cu altul și de a afla ceea ce nu știm; ori, dacă cineva spune ceea ce nu este, atunci vorbirea nu mai are nici o noimă, deoarece nu mai pot spune că-l înțeleg pe cel ce-mi vorbește; și în felul acesta, în loc de a învăța lucruri pe care nu le cunosc, sunt mai rău decât un neștiutor, fiindcă ajung să cred că un lucru e negru când de fapt este alb, și scurt atunci când e lung. Acestea erau singurele lui noțiuni cu privire la minciună, pe care oamenii o înțeleg atât de bine și o folosesc atât de mult.


Dar acum când vedea că o ființă care se pretinde înzestrată cu rațiune este în stare de asemenea grozăvii, se temea că degenerarea acestei facultăți ar putea să aibă urmări mult mai cumplite decât cruzimea însăși. De aceea era încredințat că în loc de rațiune, noi suntem înzestrați cu o însușire menită să sporească apucăturile rele cu care ne naștem, tot așa cum o apă tulbure oglindind un trup pocit, nu numai că-l mărește, dar îl face și mai hidos.


Îmi spuse că s-a gândit foarte serios la toate câte îi povestisem despre mine și țara mea și că ne considera un fel de animale cărora le fusese dat - prin ce întâmplare, n-ar fi putut spune - să aibă o fărâmă de minte, pe care noi o foloseam pentru a spori și mai mult cusururile din născare și pentru a dobândi altele noi pe care natura nu ni le dăruise; că am căutat să ne descotorosim și de puținele însușiri frumoase pe care ea ni le hărăzise; că am izbutit să ne înmulțim nevoile firești și, după câte se pare, ne petrecem toată viața în străduințe deșarte, spre a le înlocui cu propriile noastre născociri.


Mă bucuram de o sănătate desăvârșită, precum și de liniște sufletească deplină; uitasem ce înseamnă trădarea sau nestatornicia unui prieten, loviturile ascunse sau fățișe ale unui dușman. Nu aveam prilejul să mituiesc sau să lingușesc, să fiu slugarnic pentru a câștiga bunăvoința vreunui mare dregător sau a favoritului său. Nu eram nevoit să mă apăr împotriva înșelătoriei sau asupririi; aici nu se găseau nici doctori care să-mi ruineze trupul, nici avocați care să-mi ruineze averea; nu se aflau denunțători care să tragă cu urechea la ce spun sau să mă spioneze; nu existau nici zeflemiști, critici, calomniatori, hoți de buzunare, tâlhari la drumul mare, spărgători, procurori, mijlocitori, bufoni, cartofori, politicieni, oameni spirituali, posomorâți, guralivi, gâlcevitori, răpitori, ucigași, bandiți, virtuoși; nu se aflau conducători sau adepți ai partidelor și dizidențelor, nici oameni care să încurajeze viciul prin seducție sau propriul lor exemplu; lipseau temnițele, securile, spânzurătorile, stâlpii infamiei; lipseau negustorii și meșteșugarii necistiți; nu exista îngâmfare, vanitate sau prefăcătorie; nu existau spilcuiți, fanfaroni, bețivi, târfe sau boli rușinoase; nu existau neveste cicălitoare, destrăbălate și cheltuitoare; nu existau pedanți nătângi și plini de ei înșiși; nu existau prieteni inoportuni, aroganți, certăreți, gălăgioși, vanitoși, înfumurați, veșnic cu înjuratura pe buze; nu existau ticăloși ridicați din noroi, datorită viciilor lor, sau oameni nobili aruncați în noroi, datorită virtuților; nu existau lorzi, scripcari, judecători sau profesori de dans.

Gulliver's Travels, Jonathan Swift, 1726
(Călătoriile Lui Gulliver, Editura Tineretului, 1959)

.....

Jane Eyre, Charlotte Brontë

- Nu-i nimic mai trist decât să vezi un copil rău, urmă el, mai ales o fetiță rea. Știi unde se duc după moarte cei afurisiți?

Răspunsul meu fu prompt și ortodox:

- În iad.

- Și poți să-mi spui ce este iadul?

- Este o prăpastie plină de flăcări.

- Ți-ar place să fii aruncată în acea prăpastie și să arzi în vecii vecilor?

- Nu, domnule.

- Și ce trebuie să faci ca să te ferești de-o asemenea soartă?

Mă gândii puțin; de astă dată, auzindu-mi răspunsul, fu ușor să-i găsească slăbiciunea.

- Trebuie să fiu sănătoasă și să nu mor.


- Și totuși ar fi de datoria ta să te supui fără să cârtești, dacă nu poți altfel. Ar fi o slăbiciune și o nerozie să spui "nu pot", când știi că ți-e sortit să înduri.


Ne era sortită totuși o mică bucurie: la cinci ni se împărțea o porție dublă de pâine - o felie întreagă, în loc de o jumătate - și o fărâmă de unt. Era ospățul săptămânal la care visam de la o duminică la alta. De obicei mă străduiam să-mi păstrez măcar jumătate din această masă copioasă, fiindcă restul eram totdeauna silită să-l împart.


- Vraja neștiinței îți acoperă ochii, răspunse el. Vezi totul ca într-o oglindă fermecată; nu observi că poleiala este noroi și draperiile de mătase sunt pânze de păianjen; marmura e ardezie ordinară, lemnăriile lustruite sunt făcute din așchii murdare și scoarță putredă de copac. Doar aici - spuse el arătând colțul umbros de care ne apropiam - doar aici totul e adevărat, gingaș și pur.


- Poate că o vreme veți fi ca acum, dar asta n-o să țină mult; pe urmă vă veți domoli; apoi veți fi un om cu toane; după care veți deveni morocănos și-mi va fi tare greu să vă fiu pe plac; dar când vă veți deprinde cu mine, o să vă plac poate din nou - să vă plac, nu spun să mă iubiți. Cred că dragostea dumneavoastră se va stinge peste șase luni, sau poate și mai puțin. Am citit în cărține scrise de bărbați că ăsta-i cel mai lung timp căruia-i poate rezista ardoarea unui soț. Dar, la urma urmei, nădăjduiesc că nu voi fi nicioadată nesuferită dragului meu stăpân, ca tovarășă și prietenă.


- Acum, zise el, am vrut să dărui această clipă scurtă patimii și nălucirii; mi-am odihnit tâmplele la sânul ispitei și mi-am pus de bună voie gâtul sub jugul ei de flori; am gustat din cupa ei. Culcușul era arzător; o viperă e ascunsă în cunună; vinul e amar; făgăduielile ei sunt deșarte, iar propunerile false. Le văd și le știu.


Un îndrăgostit își găsește iubita adormită pe-un mal așternut cu mușchi și vrea să arunce o privire asupra chipului ei frumos, fără s-o trezească. Se furișează prin iarbă, grijuliu să nu facă vreun zgomot; se oprește, închipuindu-și că ea s-a mișcat; se dă înapoi - pentru nimic în lume n-ar vrea să fie zărit. Totul e liniștit; înaintează iar, se înclină deasupră-i; un văl ușor acoperă trăsăturile ei. Îl ridică și se apleacă spre ea; acum ochii săi parcă-i și văd aievea frumusețea caldă, înfloritoare și fermecătoare în tihna ei. Cât de grăbită e prima lor privire! Dar cât de încremeniți rămân! Cum mai tresare! Cuprinde brusc și cu tarie în brațe trupul pe care cu o clipă mai înainte nu îndrăznea să-l atingă nici cu un deget! Strigă un nume și-și scapă povara și-o privește rătăcit! O prinde apoi în brațe și strigă și privește, fiindcă acum nu se mai teme s-o trezească prin nici un zgomot - cu nici o mișcare! Credea că iubita sa doarme tihnită; o găsește împietrită în moarte!

Jane Eyre, Charlotte Brontë, 1847
(Jane Eyre, Editura Pentru Literatură Universală, 1962)

.....

Tess Of The D'Urbervilles, Thomas Hardy

- ... Și vezi de le spune că dacă tot am decăzut din măreția noastră de altădată, am să le vând titlul... Da... am să-l vând... Și la un preț nu prea cine știe ce...

- Spune-le că vreau o mie de lire... Dar la urma urmei, dacă mă gândesc bine, mă învoiesc cu ei și pe mai puțin. Nu de alta, dar lui i se potrivește mai bine decât unui biet neputincios ca mine. Spune-i că i-l dau cu o sută...Eh! da la urma urmei, n-am să mă încurc eu pentru atât, spune-i că i-l las cu cincizeci... nu, cu douăzeci de lire! Da, cu douăzeci de lire. Ăsta-i ultimul preț. Ce naiba, cu onoarea familiei nu-i de glumit. Douăzeci de lire... și nici un ban mai puțin.


Ceasornicul bătu ora solemnă - unu - ora la care închipuirea trece dincolo de granițele rațiunii și presimțirile rele iau locul realității, devenind de neclintit. Își văzu copilul aruncat în ungherul cel mai îndepărtat al iadului, ca o îndoită pedeapsă fiindcă nu fusese botezat și fiindcă era din flori; văzu pe satana întorcându-l când pe o parte, când pe alta cu furca lui cu trei dinți, ca aceea care la ei acasă se folosea pentru a încinge cuptorul când coceau pâine; la această priveliște se adăugau multe alte chinuri, care mai de care mai drăcești și mai ciudate, chinuri despre care li se vorbea uneori tinerilor de pe acele meleaguri ale creștinătății.


Astfel se stinse Durere cel Nedorit - acea ființă nepoftită, acel dar bastard al Naturii care nu știe ce e rușinea și nici respectul legilor sociale; un copil al nimănui, pentru care timpul fără de sfârșit fusese doar o chestiune de zile și care nu știuse că există ani și secole; un copil pentru care căsuța țărănescă era universul, vremea de afară pe timp de o săptămână însemnase pentru el clima, după cum viața de nou-născut reprezentase pentru el existența omenească și instinctul de a suge, cunoașterea umană.


Pe scara socială, situația lor era, poate, dintre cele mai fericite, căci se aflau deasupra celor nevoiași, dar sub limita la care conveniențele încep să stânjenească înclinațiile firești, și la care pofta de găteli meschine face ca îndestularea să se transforme în mizerie.


Uitarea i se așternuse în suflet, dar amintirea îi mai dăinuia încă în minte. Pășea acum în lumină, dar știa că nălucile trecutului o pândesc din umbră; și cu fiecare zi care trecea, ele puteau să se retragă sau să se apropie puțin.


Rătăciseră pe un drum care ducea la ruinele unei binecunoscute mănăstiri cisterciene aflată în spatele unei mori, care în veacurile trecute făcuse și ea parte din așezămintele mănăstirești. Moara tot mai măcina, căci hrana e o necesitate permanentă; dar mănăstirea dispăruse, căci credințele pier repede.


E oare cu putință, își zicea el, ca ochii în a căror privire nu văzuse nimic care să dezmintă ceea ce spuneau buzele, să vadă totuși veșnic în spatele lumii lor aparente o altă lume, discordantă și în contrast cu prima?


- ... și-i frumos, n-am ce zice, să te pocăiești, nu de alta, dar ca să ai parte de fericire și pe lumea cealaltă, după ce te-ai săturat de plăceri pe lumea asta.


- ... Cine a fost o dată victimă, o să fie întotdeauna... Asta-i legea firii!


Ce înseamnă un om moral? Sau, mai mult chiar, ce înseamnă o femeie morală? Frumusețea sau urâțenia unui caracter nu depinde numai de faptele omului, ci și de gândurile și de pornirile lui; și dacă vrei să cunoști cu adevărat un om, nu-l judeca după ce a făcut, ci după ce ar fi vrut să facă.

Tess Of The D'Urbervilles - A Pure Woman, Thomas Hardy, 1891
(Tess D'Urberville - O Femeie Pură, Editura Pentru Literatură, 1962)

.....

The Forsyte Saga, John Galsworthy

Oamenii au uitat că Iubirea nu e floare de seră, ci o plantă sălbatică, născută dintr-o noapte umedă, născută dintr-un ceas de soare; răsărită din sămânță sălbatică, aruncată pe drum de un vânt sălbatic. O sălbăticiune care, dacă înflorește din întâmplare în interiorul grădinilor noastre, o numim floare; iar dacă înflorește afară, o numim buruiană; dar, floare sau buruiană, mireasma și culoarea ei sunt totdeauna sălbatice!


Atâția muritori pe lume, dar câți au destulă imaginație pentru a trăi?


Dreptate! Nu există dreptate pentru oameni, căci trăiesc pe veci în întuneric!


Pe om nimic nu-l îndestulează niciodată! Chiar când e cu un picior în groapă e în stare să mai dorească ceva!


Capacitatea lui binecunoscută de a trăi prin cei tineri era mai mult decât satisfăcută. Ei reprezentau pentru el viața lui viitoare, poate că era singura viață de dincolo de mormânt pe care păgânismul lui sănătos o admitea.


Cu timpul, chiar și durerea își leapădă amarul; numai timpul vindecă tristețea - timpul care vede cum trec toate, cum o emoție ia locul alteia; timpul așterne liniște peste toate.


- Oamenii care nu trăiesc se conservă admirabil.


Amintirea îngrămădește frunze moarte peste fapte ce par cadavre, iar de sub această boltă de mormânt ele apar mai puțin grave.


Cu cât e mai mare frumusețea, cu atât mai mare e pustiul, căci frumusețea este armonie, iar armonia cere împărtășire.


Drept ar fi ca nici un om să nu moară atâta vreme cât inima îi e destul de tânără pentru a iubi frumusețea!


- Ah! doamne! de ce ne-am născut tineri? N-ar fi fost mai bine să ne naștem bătrâni și să întinerim an de an? Cât de bine am înțelege întâmplările din viață și cât de îngăduitori am fi când am judeca pe alții!


Azi principiul călăuzitor este: mâine poate murim.


Viața - iubirile ei - munca ei - frumusețea ei - durerile ei și sfârșitul ei! A fost frumos în ciuda tuturor necazurilor - viața e frumoasă până în clipa când îți pare rău că te-ai născut. Viața - da, viața te distruge și totuși nu te face să dorești moartea - aici zace cruzimea ei! Ce păcat că omul are inimă!


Vedea pentru prima dată un mort; liniștea nemărginită a morții șterse din sufletul lui orice altă emoție; deci, toate încercările vieții nu sunt decât pregătiri pentru momentul acesta! Iubirea și viața, tema, durerea, orice mișcare, lumina și frumusețea - toate nu sunt decât începutul acestei înspăimântătoare tăceri albe. În fața acestei cutremurări toate celelalte lucruri păreau flăcări neînsemnate, efemere.


Odată, parcă îl auzise pe tatăl său spunând că nu crede într-o supraviețuire conștientă după moarte, sau, chiar dacă așa ceva există, el era de părere că starea conștientă dăinuiește numai până când trupul ajunge la limita vârstei lui, adică atâta vreme cât mai are vitalitate fizică într-însul. Astfel, în cazul când omul moare într-un accident, otrăvire, boală fulgerătoare, conștiința ar putea persista până când Natura își consumă toate forțele latente, și apoi dispare în mod treptat.


- Admirația față de frumusețe și dorința de a poseda obiectul iubit nu însemnă iubire.

The Forsyte Saga, John Galsworthy
The Man Of Property, 1906
Indian Summer Of A Forsyte, 1918
In Chancery, 1920
Awakening, 1920
To Let, 1921
(Forsyte Saga, Editura Pentru Literatură Universală, 1963
Proprietarul
Vara Târzie A Unui Forsyte
Încătușați De Lege
Deșteptare
De Închiriat)

.....

Buddenbrooks, Thomas Mann

Nimic n-o putea clinti; îi pria, nu-i pria, ea mânca înainte, fără să-i pese că lumea râdea pe socoteala ei, înghițea cu lăcomia instinctivă și răzbunătoare a rudelor sărace aflate la o masă bogată, care n-o costa nimic; zâmbea nepăsătoare și își încărca farfuria cu bunătăți, răbdătoare și neclintită, flămândă și jigărită.


Apoi casa vastă și veche se învălui în întuneric și tăcere. Orgoliul, speranțele și temerile ațipiră, în timp ce pe străzile pustii ploaia șiroia și vântul de toamnă fluiera printre creste și colțuri de clădiri.


- ... Cum adică? Prin simplul fapt că a binevoit să se nască, cineva să fie un ales, un nobil... să aibă dreptul de a ne privi peste umăr, cu dispreț, pe toți cei care nu putem ajunge la înălțimea lui, orice merite am avea?


Sosi și toamna și primele vânturi se porniră cu tărie. Zdrențe de nori cenușii, subțiri, fâlfâiau grăbite pe bolta cerească. Marea tulbure, răscolită, se acoperi de spumă în lung și-n lat. Valuri mari, puternice se rostogoleau, neînduplecate, cu o liniște înspăimântătoare, spre țărm, se încovoiau maiestuos în volte verzi întunecate cu reflexe metalice și se prăbușeau bubuind pe mal.


Faptele pe care le urmărea erau în mare parte lucruri simple și cunoscute, dar fiecare dintre autorii însemnărilor preluase de la înaintași un ton solemn și totuși lipsit de orice exagerare, un stil spontan și firesc de cronică, în care vorbea, discret dar cu atât mai demn, respectul unei familii față de ea însăși, față de tradiție și de istorie.


Ea era mulțumită de această situație și nu făcea nimic pentru a o schimba în vreun fel. Poate că simțea nevoia de a îmbătrâni repede, ca să scape de orice îndoieli și speranțe.


Și deodată - clipa veni brusc - în tăcerea adâncă se întâmplă ceva înspăimântător. Năduful se înteți, într-o secundă văzduhul parcă își spori presiunea cu o repeziciune și intensitate ce te apăsau pe creieri, îți strângeau inima și-ți tăiau respirația... Și această apăsare copleșitoare, această tensiune, această tortură crescândă a organismului ar fi devenit de neîndurat, dacă ar mai fi ținut o frântură de clipă cât de mică, dacă momentul culminant, atins de îndată, n-ar fi fost urmat de o destindere, de un salt... de o mică ruptură salvatoare care se produse undeva - o ruptură fără zgomot, și totuși auzită parcă de urechea omenească - dacă în aceeași clipă, fără a fi fost precedat aproape de nici un strop, puhoiul nu s-ar fi revărsat din cer cu atâta tărie încât din prima secundă apa spumega în șanțuri și împroșca până sus pe trotuare...


- ...și tatăl nostru ceresc o să-l răsplătească zic, și pe dumnealui, și toată preacinstita famelie, și când o fi să ajungem înaintea lui, că o dată cu toții o să ajungem în pământ, săraci și bogați - asta e vrerea și hotărârea lui preasfântă - și unul va avea sicriu de lemn scump, uscat și lustruit, altul o vechitură de ladă, dar cu toții o să ajungem putregai, putregai... putregai...


Cu un instinct ce nu dădea greș, el înțelese numaidecât că această apariție era sortită să aducă ceva mai mult conținut existenței lui de nemulțumit și se făcu trup și suflet robul femeii care abia dacă îl cunoștea după nume. ... Lumea mediocră în care trăia nu-i oferea nici o posibilitate să facă de dragul acestei fenei vreo nelegiuire înfiorătoare, pentru care, cocoșat, glacial și întunecat, înfășurându-se în pelerină, și-ar lua răspunderea cu o satanică indiferență! Obiceiurile plictisitoare ale timpului nu-i îngăduiau s-o ridice, prin asasinat, prin crime și intrigi sângeroase, pe un tron împărătesc.


- ... Am impresia că altădată nu mi s-ar fi putut întâmpla așa ceva. Am impresia că începe să-mi scape ceva printre degete, că acest ceva, nehotărât, nu-l mai stăpânesc cu siguranța de altădată... Ce este succesul? O forță tainică, de nedescris, prudență, pregătire... conștiința că prin simpla ta prezență poți influența mișcările vieții din jurul tău... credința că viața se supune voinței tale... Norocul și succesul sunt în noi înșine. Trebuie să le stăpânim temeinic, cu tărie. Îndată ce aici, înăuntru, ceva începe să cedeze, să slăbească, să obosească, tot ce ne-nconjoară se eliberează, ne opune rezistență, se răzvrătește, se sustrage influenței noastre... și înfrângerile urmează una după alta, se țin lanț. În curând ești un om sfârșit. ... Știu că adesea și simbolurile exterioare, vizibile și palpabile, ale norocului și ascensiunii nu apar decât atunci când în realitate totul a început să alunece la vale. Aceste semne exterioare au nevoie de timp ca să poată ajunge până la noi, întocmai ca lumina unor stele despre care nu știm dacă nu cumva au început să se stingă sau, poate, s-au stins chiar, deși le vedem strălucind în toată splendoarea.


De acele jocuri al căror farmec și sens profund nici un adult nu mai e în stare să-l înțeleagă și pentru care nu e nevoie decât de trei pietricele sau de o bucată de lemn, purtând poate drept coif o floare de păpădie, pentru care e nevoie înainte de toate de fantezie pură, puternică, fierbinte, castă, netulburată și lipsită încă de timiditate, a acelei vârste fericite când viața se sfiește încă să ne atingă, când nici datoria nici răspunderea nu se încumetă încă să pună mâna pe noi, când ne e încă dat să vedem, să auzim, să râdem, să ne mirăm și să visăm, fără ca lumea să ne ceară ceva... când nerăbdarea acelora pe care totuși am vrea să-i iubim încă nu ne chinuiește, cerându-ne semne și dovezi anticipate că vom îndeplini cu vrednicie ceea ce vor ei... Ah, nu mai e mult până când, cu forță brutală, totul se va năpusti asupra noastră, pentru a ne silui, a ne dresa, a ne lungi, a ne micșora și a ne corupe...


... căci fără să se privească, și fără să și-o spună, amândoi erau, acolo sus, de părerea că această predică este o trăncăneală destul de neroadă și că adevărata slujbă religioasă este ceea ce pastorul și credincioșii nu socotesc, fără îndoială, decât drept un supliment, menit să ridice evlavia: adică muzica.


Nu încă... nu încă! Încă o amânare de-o clipă, o frântură de zăbavă, de încordare, până când tensiunea va deveni de neîndurat, pentru ca satisfacția să fie cu atât mai neprețuită... Să guști încă o dată, pentru ultima oară, această dorință înverșunată, cotropitoare, această sete a întregii tale ființe, această extremă și convulsivă încordare a voinței care își refuză totuși împlinirea și dezlegarea, știind că fericirea nu durează decât o clipă...


Dar oare idealurile sunt făcute pentru a fi atinse și realizate? Nicidecum! La stele nu râvnim, dar speranța... O, speranța, nu împlinirea, ci speranța e lucrul cel mai de preț în viață.


Speranța, oricât de înșelătoare e ea, slujește cel puțin să ne ducă, spre sfârșitul vieții, pe un drum plăcut. (La Rochefoucauld)


Ce era moartea? Răspunsul la această întrebare nu-i apăru în cuvinte sărace și pretențioase: îl simțea în el, trăia în străfundurile ființei lui. Moartea era o fericire, atât de adâncă încât numai într-o clipă de har ca aceasta putea fi cuprinsă în întregimea ei. Era întoarcerea după o rătăcire nespus de chinuită, înlăturarea unei mari greșeli, eliberarea din cele mai odioase cătușe și îngrădiri, îndreptarea unui accident lamentabil. ... Nu este oare o greșeală, o eroare orice om? Nu e condamnat la o închisoare dureroasă chiar din clipa nașterii? Închisoare! Închisoare! Gratii și cătușe pretutindeni! Prin zăbrelele individualității sale omul privește deznădăjduit la zidurile împrejurărilor exterioare, până în ziua când moartea vine și-l cheamă să se întoarcă acasă, în libertate...


Umblând de colo până colo, el își aduse aminte de Dumnezeu unul, părintele neamului omenesc, care a trimis pe pământ o parte din ființa sa ca să pătimească și să sângereze pentru noi, care va ține județ în ziua cea de apoi și la picioarele căruia drepții vor fi răsplătiți de-a lungul veșniciei ce va începe din acea clipă, pentru tot ce au pătimit în această vale a plângerii... Evoca toată această istorie, cam neclară și cam absurdă, care în schimb nu cerea nici o înțelegere, ci numai credință docilă și care, fixată în formule precise și copilărești, îi va sta la-ndemână când va bate ceasul ultimelor spaime... Într-adevăr?


... în visurile îndepărtate iscate de fierbințeală, în rătăcirile învăpăiate ale bolnavului, chemarea vieții răsună cu glas limpede, încurajator. Puternic și proaspăt ajunge acest glas la sufletul care înaintează pe drumul străin și dogoritor ce duce spre tărâmul umbrelor, al răcoarei și al păcii. Călătorul tresare la auzul acestui glas luminos, vesel și batjocoritor puțin, care îl îndeamnă să se întoarcă și care vine din lumea pe care el a lăsat-o departe, departe în urma lui și a uitat-o demult. Și dacă în clipa aceasta se stârnește în el o mișcare, dacă îl încearcă remușcarea de a fi dezertat în chip laș de la datorie, un simțământ de rușine, de energie înnoită, de curaj și de bucurie, de dragoste pentru tumultul batjocoritor, pestriț și brutal pe care l-a lăsat în urmă și de care își dă seama că e legat, oricât de departe ar fi ajuns pe drumul străin și dogoritor, el se va întoarce și va trăi. Dar dacă tremură de spaimă și de silă la auzul acestui glas al vieții, dacă la chemarea veselă și provocatoare a aducerii-aminte el clatină din cap, își duce mâinile la spate ca pentru a se apăra și aleargă înainte pe drumul ce i s-a deschis ca un refugiu... o, atunci e sigur că va muri...

Buddenbrooks: Verfall Einer Familie, Thomas Mann, 1901
(Casa Buddenbrook, Editura Albatros, 1975)

.....

Shirley, Charlotte Brontë

... iar pe imaginație - cine dă doi bani? Unde se află acela care să n-o considere drept însușire mai degrabă primejdioasă și fără rost - rudă apropiată cu slăbiciunea - poate chiar o componentă a alienării mintale - mai curând o boală decât un dar al minții?


După părerea lui, atâta vreme cât o femeie tăcea, însemna că n-o doare nimic și nu dorește nimic. Dacă nu se plângea de singurătate, de o singurătate aproape continuă, însemna că starea asta nu o nemulțumește câtuși de puțin. Dacă nu vorbea și nu-și impunea prezența, nu-și arăta preferința pentru cutare lucru și sila față de cutare altul, însemna că nu are nici preferințe și nici antipatii, și deci n-avea rost să te interesezi de gusturile ei.


- ... marea cunoaștere a omului este să se cunoască pe sine însuși și locul până la care poate să i se întindă pasul.


- ... fiindcă știu foarte bine că omul este om oriunde s-ar afla, fie sub acoperiș de țiglă, fie sub acoperiș de paie, și că în orice făptură omenească, atâta vreme cât mai răsuflă, viciul și virtutea se găsesc întotdeauna amestecate, în proporții mai mari sau mai mici, iar proporțiile astea nu sunt hotărâte de ranguri.


- Unchiule, spuse nepoata, ori de câte ori vorbești despre căsătorie, vorbești cu dispreț. Crezi cumva că oamenii n-ar trebui să se mai căsătorească?

- Nu încape îndoială că lucrul cel mai înțelept e să rămâi celibatar, mai ales dacă e vorba de o femeie.

- Toate căsniciile sunt nefericite?

- Milioane de căsnicii sunt nefericite. Dacă fiecare ar spune adevărul, s-ar vedea că toate sunt mai mult sau mai puțin așa.

- Totdeauna te enervezi când ești chemat să cununi vreo pereche - de ce?

- Fiindcă nimănui nu poate să-i facă plăcere calitatea de complice la îndeplinirea unui act de curată nebunie.

...

- Dar de ce ar fi curată nebunie? Dacă doi oameni se plac, pentru ce n-ar trăi împreună?

- Se plictisesc unul de celălalt - se plictisesc unul de celălalt într-o lună. Perechea cu care tragi la jug nu-ți este un tovarăș; fiindcă ori el ori ea devine pereche la suferință.


- ... consider că nu mă aflu într-o situație care să-mi îngăduie visuri despre însurătoare. Însurătoare! Nici nu pot suporta vorba asta; sună așa de nerod și utopic. Am ajuns la convingerea de neclintit că însurătoarea și dragostea sunt superfluități aflate doar la îndemâna celor bogați, care duc o viață ușoară și nu sunt constrânși să aibă grija zilei de mâine; sau gesturi de disperare, ultima și necugetata bucurie a celor ajunși pe cea mai de jos treaptă a nenorocirii, care au pierdut și ultima nădejde de a se mai ridica vreodată din noroiul sărăciei fără margini.


Atunci când întâlnești un chip de om a cărui veșnică încruntare și acreală nu ți-o poți explica, a cărui permanentă înnourare te scoate din sărite fiindcă o socotești fără pricină, fii convins că undeva există o rană, și încă o rană întru nimic mai puțin dureroasă fiindcă rămâne ascunsă.


- Indiscreția e o crimă; nerușinarea e o crimă; și amândouă sunt dezgustătoare. Dar dragostea! Nici cel mai imaculat dintre îngeri nu trebuie să roșească din pricina dragostei! Și când văd sau aud vreun bărbat sau vreo femeie alăturând dragostea de rușine, atunci știu că au minți grosolane și gânduri josnice. Mulți dintre cei care se socotesc rafinați, fie doamne fie domni, și pe ale căror buze cuvântul "vulgaritate" flutură permanent, nu pot pomeni de "dragoste" fără a-și trăda depravarea înnăscută și imbecilă; după câte cred ei e un simțământ josnic, și pentru ei nu e legată decât de idei josnice.


- ... Draga mea, continuă în șoaptă, viața nu-i decât o amăgire.

- Dar nu și dragostea! Dragostea e ceva adevărat - cel mai adevărat și cel mai trainic - cel mai dulce și totuși cel mai amar dintre toate lucrurile pe care ne e dat să le cunoaștem.

- Draga mea - e foarte amar. Și se spune că e rezistent - rezistent ca moartea! Cele mai multe dintre deșertăciunile vieții sunt rezistente. Cât despre dulceață, nimic nu e la fel de trecător; întâlnirea cu ea durează un singur moment - cât ai clipi din ochi; durerea rămâne pentru vecie. S-ar putea să piară în zorii eternității, dar te chinuie toată vremea în adâncurile nopții.


- E mai bine să încerci toate lucrurile și pe toate să le găsești deșarte, decât să nu încerci nimic și viața să-ți rămână un pustiu.


- Dacă mi-ar sta în putere, te-aș cufunda în cel mai tihnit somn; adânc, liniștit și fără vise.

- Adică anihilare totală! Nu de asta am nevoie.

- Atunci cu vise în care să ți se arate tot ce-ți dorești mai mult.

- Amăgiri înfiorătoare! Atunci somnul mi-ar fi un adevărat delir, iar trezirea moartea însăși.


- După câte cred eu - și în fiece zi găsesc noi dovezi - pe lumea asta nu putem obține nimic demn de a fi păstrat, nu în aceeași măsură ca un principiu ori o convingere, altfel decât prin flăcări purificatoare și primejdii care ne întăresc. Rătăcim; cădem; ne simțim umiliți - dar după aceea pășim cu mai mută grijă. Mâncăm și bem cu lăcomie otravă din cupa aurită a viciului, sau din traista de agoniseli a avarului; ne îngrețoșăm, ne înjosim; tot ce e bun în noi ni se întoarce împotrivă; sufletele ni se ridică pline de amarnică indignare împotriva trupurilor; e-un fel de epocă de război civil; dacă sufletul are destulă tărie, el învinge și stăpânește - după aceea.

Shirley, Charlotte Brontë, 1849
(Shirley, Editura Univers, 1974)

.....

Villette, Charlotte Brontë

- ... Oamenii cu minte spun că e o nebunie să crezi că cineva ar fi perfect și că, în relațiile noastre, trebuie să fim prietenoși cu toată lumea, dar să nu ajungem să idolatrizăm pe nimeni.


S-o slujesc pe ea era îndatorirea mea, suferința ei era și suferința mea, ușurarea pe care i-aș fi putut aduce - speranța mea, mânia ei - pedeapsa mea, privirea ei mai blândă - răsplata mea.


... munca pe care o făceam nu avea nici farmec pe gustul meu și nici nu-mi reținea interesul, însă mi se părea că e bine să trăiesc fără griji prea mari și fără răspunderi și încercări incomode, lipsa suferințelor și necazurilor era tot ce credeam eu atunci că se apropie cel mai mult de fericire.


Există o anume stare de spirit când te simți mai degrabă mângâiat decât iritat de părerile greșite ale celorlalți și, în acele părți ale personalității noastre în care nu putem fi cunoscuți cum trebuie, ne bucurăm, cred, când suntem înțeleși greșit sau ignorați.


Școala noastră era o mică lume ciudată, agitată, zgomotoasă; se depunea multă osteneală pentru ca lanțurile constrângerii să fie ascunse sub ghirlande de flori, un suflu subtil de romantism învăluia orice măsuri: o mare îngăduință pentru simțuri (ca să spunem așa) era permisă, ca spre a echilibra restricțiile spirituale severe. Mintea fiecăreia dintre eleve era crescută în lanțurile sclaviei, însă, pentru a împiedica reflecțiile asupra acestui fapt, se găseau și se foloseau în cea mai mare măsură toate prilejurile pentru distracții fizice. Aici, ca și în orice alt domeniu, Biserica se străduia să-și crească copiii robuști la trup, slăbănogi la suflet, grăsulii, bucălați, căliți în bucuriile naturale, bucuroși, ignoranți, fără putere de a gândi, de a-și pune întrebări.


Trebuie să știm să recunoaștem adevărul - oricât de dur ar fi.


Îmi venea să plâng sub apăsătoarea ei severitate. Niciodată - niciodată - o, ce trist cuvânt! - zgripțuroaica asta, Rațiunea, nu-mi permitea să-mi înalț ochii, să surâd, să nădăjduiesc, n-avea odihnă până ce nu mă vedea cu totul strivită, încovoiată, zdrobită, la pământ. După spusele ei, mă născusem doar ca să muncesc din greu să-mi câștig pâinea, să-mi aștept suferințele morții și, fără încetare, întrega mea viață, să fiu prada deznădejdii. S-ar putea ca Rațiunea să aibă dreptate, dar nu e de mirare că uneori ne simțim bine să o sfidăm, să ne scuturăm de jugul ei și să ne lăsăm câte o clipă duși de Imaginație - dușmana ei atât de blândă și frumoasă, ajutorul nostru atât de dulce, speranța noastră cerească. Putem și trebuie ca, din când în când, să ne scuturăm lanțurile, în ciuda pedepsei groaznice care ne așteaptă la întoarcere.


- Arăți - spuse el mai departe - ca o făptură care arde de dorința de a-ți smulge din mână o fiolă de otravă dulce și care ar respinge cu dispreț o băutură amară însă dătătoare de sănătate.

- La drept vorbind mie nu mi-au plăcut niciodată băuturile amare și nu le-am socotit niciodată aducătoare de sănătate. Și oricărui lucru care e dulce, fie el otravă sau doar hrană, nu-i poți, cel puțin, nega o calitate plăcută - dulceața. Mai bine e poate să mori repede de o moarte plăcută, decât să târâi mai departe o viață lipsită de farmec.


Viața rămâne viață, oricare i-ar fi suferințele, ochii și urechile ne rămân cu simțurile lor, chiar dacă speranța în ceea ce ar putea aduce ele plăcut dispare și sunetul care să mângâie cade în tăcere.


- "Am trăit și am iubit!" spunea, este oare aceasta culmea fericirii lumești, scopul vieții - să iubești? Eu nu cred. S-ar putea să fie adâncimea mizeriei și nefericirii omenești, s-ar putea să fie simplă pierdere de vreme și o tortură stearpă a simțămintelor.


Te obișnuiseși să se treacă pe lângă tine ca pe lângă o umbră în bătaia soarelui vieții și, acum, e un lucru nou să vezi pe cineva că-și ridică mâna să-și apere ochii pentru că-l necăjești cu o rază prea puternică și supărătoare.


Viața este astfel făcută încât evenimentul în sine nu reușește, nu poate, nu vrea să se dovedească deopotrivă cu așteptarea lui.


- Eu n-am să împart viața nici cu un bărbat, nici cu vreo femeie de pe lumea asta, așa cum înțelegi tu să împarți viața cu cineva. Cred poate și eu că am un prieten al meu, dar sigură nu sunt și, până când am să fiu sigură de asta, am să trăiesc singuratică.

- Însă singurătatea înseamnă tristețe.

- Da, este tristețe. Viața, însă, are lucruri și mai triste decât asta. Mai adâncă decât melancolia este durerea inimii frânte.


Există la îndrăgostiți o anume vanitate a egoismului, doresc cu tot dinadinsul să aibă martori pentru fericirea lor, oricât i-ar costa asta pe martorii aceștia.


Mulțimea omenească are altceva de făcut decât să citească în inimile semenilor și să interpreteze mâhnirile lor. Cine dorește asta cu tot dinadinsul poate rămâne în întuneric, ignorat - suveran al propriei sale taine.

Villete, Charlotte Brontë, 1853
(Villette, Editura Eminescu, 1975)

.....

Il Decamerone, Giovanni Boccaccio

Omenesc lucru este să-ți fie milă de cei necăjiți: și, deși mila aceasta îi șade bine orișicui, ea se cuvine a fi simțită mai cu seamă de către aceia care au avut și ei nevoie de mângâiere odinioară și au găsit-o chiar la unii; ...


... cel ce-i mai scârbavnic la vorbă și la faptă e îndrăgit mai mult decât ceilalți și mai presus e alintat cu daruri de către domnii cei nerușinați și ticăloși: mare ocară și rușine e treaba asta pentru noi și grăitoare mărturie cum că virtuțile, pierind de pe meleagurile noastre, lăsat-au bieții muritori să dospească în drojdia păcatelor lor.


Căci tot ce-a fost virtute, cu sfiiciune tăinuită în sufletul doamnelor de odinioară, azi se preface la noi în găteală și podoabă; iar cea care-și atârnă pe ea veșminte mai bălțate și mai înzorzonate se socotește mai vrednică de prețuirea și cinstirea semenilor ei, fără a cumpăni că și-un măgar, de s-ar găsi cine să-l împopoțoneze, ar răbda pe el mai multe găteli, decât oricare femeie, și că, deci, nu-s nici ele mai vrednice de cinste decât e urecheatul.


- Grele și dureroase sunt feluritele încercări la care soarta ne supune; or, cum de fiecare dată când amintim de ele, cugetul nostru, care prea adesea se lasă alintat de șoapta mângâioasă a sorții, se trezește ca dintr-un somn adânc, socot că nimănui nu-i strică să le asculte, căci ce-i ce-s fericiți din ele trag învățăminte, iar cei nemângâiați în ele își află mângâierea.


- ... tare-i greu să știi ce anume ar fi spre binele cuiva. Căci, după cum se întâmplă adesea, unii, gândind că dacă ar fi bogați s-ar pune la adăpost de rele și-ar duce un trai lipsit de griji, nu numai că se roagă cerului să le împlinească voia, dar pe deasupra se mai zbat și singuri, fără a se da înapoi de la nici o trudă sau primejdie ca să-și ajungă ținta; iar după ce au ajuns bogați, se pomenesc ca din senin că dau peste un tâlhar, care râvnindu-le avutul se pune și-i omoară, pe ei sărmanii care mai înainte, așa săraci cum se aflau, țineau totuși la viață. Alții în schimb, prin mii de lupte primejdioase și prin vărsări de sânge - sânge de frate sau de prieten - ajunși din simpli oameni de rând la treptele măririi, crezând c-au dobândit marea fericire, fără a mai pune la socoteală grijile cele multe și teama care pas de pas le mistuie odihna, ajuns-au, spre pieirea lor, să-si deie seama câ-n pocale de aur bei venin la mesele regești. Mulți și-au dorit cu patimă puteri trupești și frumusețe, alții au dorit podoabe, dar nici n-au apucat măcar să-și dea bine seama că au poftit la rele, c-au și ajuns să înțeleagă că cele câștigate sunt pricină de moarte și viață chinuită. Dar ca să nu mai stau să-nșir dorință de dorință, voi spune doar că nu e chip să-și poată omul alege una, de care apoi să fie încredințat că nu va fi lovită de valurile sorții.


- Sunt unii oameni atât de lipsiți de sfiiciune în dorința lor de a vădi că știu și află anumite lucruri, pe care ar fi mai bine să nici nu le mai știe, încât ajung să creadă că dojenindu-i pe ceilalți pentru greșelile lor neștiute de nimeni ar putea să-și micșoreze prin aceasta propria lor rușine, când tocmai dimpotrivă nu fac decât să și-o sporească cu vârf și îndesat; ...


Cine nu știe oare că lenea fără bani nu s-ar mai ține pe picioare?


... însușirile alese pe care cerul le sădise în sufletul lui vrednic i-au fost amarnic ferecate într-un ungher al inimii de soarta lui pizmașă, cu strașnice cătușe pe care dragostea le-a frânt, mai tare fiind ca soarta; căci numai dânsa, dragostea, ca una care ațâță mințile adormite, a izbutit să împingă cu forța ei către lumină toate însușirile ascunse care zăceau în el orbite de-o ceață nemiloasă, vădind cu limpezime din ce prăpăstii de întuneric poate să scoată la lumină simțirile robite ei și pe ce plaiuri însorite le poate înălța.


... ajunse mai apoi să încerce de-atâtea și atâtea ori s-o dea cu dinadins uitării sau, dacă ar fi putut, să o urască barem așa cum îl ura și dânsa. Dar în zadar lua hotărâri, căci se părea că dragostea, cu cât slăbeau nădejdile, cu atâta se aprindea mai tare.


Din viață și din lumea asta atâta ai cât îți iei singur; ...


- ... Dar peste ceea ce s-a spus despre cuvintele de duh, vreau să v-aduc aminte că ele sunt de așa natură încât trebuie să muște pe ascultător cum mușcă o oaie și nu cum mușcă un câine; căci de-ar mușca astfel, cuvântul n-ar mai fi cuvânt de duh, ci mojicie.


- ... cu toate că agerimea minții născocește adesea cuvinte potrivite după împrejurarea dată, frumoase și folositoare pentru aceia ce le spun, soarta, care din când în când mai sare în ajutorul fricoșilor, așază și ea-n gura lor, așa la repezeală vorbe pe care ei altminteri, de n-ar fi fost munciți de frică, nu le-ar fi născocit nicicând; ...


- ... orice rege drept se cade a fi el, cel dintâi, slugă plecată legilor pe care le-a făcut, căci altfel nu-l poți numi rege, ci slujitor demn de pedeapsă; ...


- ... dacă oamenilor nu le-ar veni mai greu să-și arate virtuțile și înțelepciunea decât prostia și stricăciunea lor, zadarnic s-ar căzni să-și pună lacăt gurii; ...


- ... în mijlocul unui stol de porumbițe albe un corb sporește frumusețea priveliștii cu mult mai mult decât ar izbuti s-o facă o lebădă albă ca neaua; la fel, printre înțelepți se întâmplă uneori ca unul mai slăbuț de cap să facă a străluci mai tare înțelepciunea celorlalți dându-le în același timp prilej de râs și desfătare.


Sfânt lucru, dar, e prietenia și vrednic nu numai de cinste, ci și de veșnică slăvire; căci ea e mama cinstei și-a dărniciei fără margini, e soră cu recunoștința ..., vrășmașă juruită a urei și-a zgârceniei și-i gata orișicând, fără s-aștepte rugăminți, să facă pentru altul ceea ce aștepta să facă și acela pentru dânsa. Azi binefacerile ei arareori și-arată fața, din pricina și spre rușinea prea ticăloasei lăcomii a firii omenești, care slujindu-se mereu și fără preget doar pe sine, a surghiunit-o pe vecie de pe meleagurile noastre.

Il Decamerone, Giovanni Boccaccio, 1349-1354
(Decameronul, Editura Univers, 1978)

.....

Pride And Prejudice, Jane Austen

- ... Orgoliul și mândria sunt lucruri diferite, deși adesea cuvintele sunt folosite ca sinonime. Cineva poate fi mândru fără a fi orgolios. Mândria e legată mai mult de părerea noastră despre noi înșine; orgoliul, de ceea ce ne-ar plăcea să gândească alții despre noi.


- ... Mă întreb cine o fi descoperit eficacitatea versurilor în alungarea dragostei.

- Am fost obișnuit să consider versurile ca o hrană pentru dragoste ...

- Poate, pentru o dragoste frumoasă, puternică, sănătoasă. Totul hrănește ceea ce este deja viguros. Dar, dacă e vorba numai de o înclinație ușoară, superficială, sunt convinsă că un singur sonet e de ajuns s-o distrugă.


... și felul plăcut cum începu imediat conversația, deși numai despre faptul că noaptea era umedă și că probabil vor avea o toamnă ploioasă, o făcu să constate că subiectul cel mai obișnuit, mai plicticos și mai banal putea deveni interesant în gura unui vorbitor priceput.


- ... Cei care nu se plâng n-au niciodată parte de compătimire.


- ... fiecare zi îmi întărește credința în nestatornicia firii omenești și mă convinge de puținul temei care se poate pune și pe ceea ce pare a fi merit și pe ceea ce pare a fi bun-simț. ...


Îl încânta viața la țară și cărțile; și din aceste plăceri izvorâseră bucuriile lui cele mai mari. Față de soție, era prea puțin îndatorat, în afară de faptul că ignoranța și zăpăceala ei îl amuzau. Acesta nu este genul de fericire pe care un bărbat ar dori, în general, să-l datoreze soției sale; dar acolo unde lipsesc alte posibilități de distracție, adevăratul filozof va scoate un profit din ceea ce are la îndemână.


Se simțea umilită, îndurerată; se căia, deși abia dacă știa de ce. Râvnea la stima lui, acum când nu mai putea spera să se bucure de ea. Dorea să aibă vești de la el, acum când părea să aibă șansele cele mai mici de a le dobândi. Era convinsă că ar fi putut fi fericită cu el, acum când nu părea probabil să se mai întâlnească vreodată.


- ... Tuturor ne face plăcere să dăm lecții, cu toate că nu-i putem învăța pe ceilalți decât ceea ce nu merită să fie știut. ...


- ... "Gândește-te la trecut numai în măsura în care amintirea lui îți aduce bucurie." ...

Pride And Prejudice, Jane Austen, 1813
(Mândrie Și Prejudecată, Editura Pentru Literatură Universală, 1969)

.....

Illusions Perdues, Honoré de Balzac

Zgârcenia începe de unde încetează sărăcia.


... una din nenorocirile la care sunt expuse marile inteligențe este aceea de a înțelege orice, atât viciile cât și virtuțile.


... oamenii necunoscuți de lume se răzbună pe micimea situației lor prin înălțimea de la care o privesc.


... acolo unde începe ambiția, încetează sentimentele simple și curate.


Ca să putem arăta întrucât desfătarea mută a acestei iubiri se deosebea de patimile năvalnice, ar trebui s-o asemuim cu florile de câmp față de florile strălucitoare de grădină. Schimbau priviri blânde și gingașe ca lotușii albaștri ce lunecă pe ape, câteva cuvinte în fugă ca parfumul slab de măceș, melancolii duioase ca și catifeaua mușchiului; flori a două suflete alese ce mijeau dintr-un pământ bogat, rodnic, statornic.


E nevoie într-adevăr de multă experiență de viață până să poți recunoaște că, după cum bine spunea Rafael, a înțelege înseamnă a egala.


Oamenii îndrăgostiți simt o nespusă plăcere să întâlnească în aspectele variate ale unui peisaj, în străvezimea aerului, în aromele pământului poezia pe care o poartă în suflet. Natura vorbește pentru ei.


- ... Nu te simți la largul tău decât printre egalii tăi; oriune în altă parte ești nenorocit.


Deși o voce îi striga, e drept: "Inteligența e pârghia cu care urnești lumea din loc", o altă voce îi răspunse însă că punctul de sprijin al inteligenței e banul.


- ... cu cât un om e mai mediocru, cu atât mai repede parvine ...


- ... Nu există virtute să nu fie dublată de un viciu.


- Conștiința, dragul meu, e un băț pe care fiecare îl ia ca să dea în vecinul lui, însă de care nu se servește niciodată pentru sine.


- ... Totul se vinde, totul se cumpără, totul se fabrică, până și succesul.


- Intriga stârnește mai puține patimi potrivnice decât talentul, uneltirile ei tainice nu trezesc atenția nimănui ... Intriga de altfel este superioară talentului: din nimic ea face ceva; pe când, de cele mai multe ori, resursele imense ale talentului nu slujesc decât la nenorocirea omului.


- ... ăștia iau viața în serios, iar viața e o glumă.


Totul se scuză și se justifică într-o epocă în care virtutea a fost preschimbată în viciu, după cum unele vicii au devenit virtuți.


- Nu-ți cer decât un singur lucru, păstrează secretul vizitei mele și lasă-mă pe mine în iadul meu, cu îndeletnicirile mele de osândit pe veci. Se vede că nu poți ajunge la nimic pe lumea asta până nu-ți tocești locurile cele mai simțitoare ale inimii.


... popoarele care discută mult realizează prea puțin.


Sufletele curate ajung cu greu să creadă în răutate, în nerecunoștință; iar apoi, când își dau în sfârșit seama de toată stricăciunea omenească, se ridică la o îngăduință care e ultima treaptă de dispreț.


- ... Prăbușirile unui om mare se măsoară totdeauna după înălțimea la care se ridicase.


Nimic nu e mai puțin cunoscut decât tocmai ceea ce ar trebui toată lumea să cunoască: LEGEA!


- ... Eu trăiesc numai cu iubirea și cu gândirea mea!...


Dăduse până atunci două acatiste și se mira că Dumnezeu rămâne surd la rugăciunile ei și orb la lumânările ce le aprindea.


Din locurile nesănătoase sau din cele în care am suferit mai mult se ridică niște duhori ce ni se par adieri din paradis. Într-o viață monotonă, amintirea durerilor e ca o bucurie de neînțeles.


- Ce importanță are ce am fost, dacă nu mai pot fi nimic!


Cei mari săvârșesc aproape tot atâtea fărădelegi cât și cei păcătoși; dar ei le săvârșesc în umbră și scot ochii limii cu virtuțile lor: și tot mari rămân. Cei mici își desfășoară virtuțile în umbră și își arată păcatele la lumina zilei: lumea îi disprețuiește.

Illusions Perdues, Honoré de Balzac, 1843
Les Deux Poètes/Illusions Perdues, 1837
Un Grand Homme de Province à Paris, 1839
Les Souffrances de l'Inventeur/Ève et David, 1843
(Iluzii Pierdute, Editura Cartea Românească
Cei Doi Poeți
Un Geniu Provincial La Paris
Chinuri De Inventator)

.....

L'Âme Enchantée, Romain Rolland

... viața e Cartea Cărților. N-o citește oricine. Fiecare o poartă în sine, scrisă de la cea dintâi până la cea din urmă pagină. Dar pentru a o descifra e nevoie ca un dascăl aspru - Experiența - să te învețe limba în care e scrisă.


... suflul iubirii e ca vântul fierbinte, a cărui toropeală arzătoare îți frânge încheieturile, îți istovește inima. E o oboseală nespusă, plină de tainică voluptate. Un fel de teamă de orice mișcare. Teamă chiar de a gândi. Sufletul se ghemuiește în vis și se teme de deșteptare.


Nu lipsea mult să-i iubească și părțile urâte. Căci dai mai mult din tine când iubești și cusururile omului iubit. Când iubești numai ce are frumos nu dai, ci iei.


- ... Când iubești, nu te gândești să păstrezi nimic pentru tine.


- ... O iubire frumoasă poate dura o viață întreagă; dar nu poate umple o viață întreagă.


Nu devii înțelept decât după ce ajungi să te căiești că n-ai fost.


Biata omenire! Se agață de un crâmpei de fericire ce-i scapă mereu și tot încearcă să încheie târguri cu o natură oarbă, făurită după chipul și asemănarea ei.


Nu există drepturi. Omul n-are drept la nimic. Nimic nu-i al lui. Trebuie să cucerească fiecare lucru din nou, în fiecare zi.


Doamne, ce clădire șubredă e societatea omenească, omul! Se ține în picioare doar prin obișnuință. Într-o bună zi se va prăbuși.


"De ce mi-e teamă?"

"De mine însămi..."


Când suferința omenească atinge culmea, trebuie să coboare. Mori sau te obișnuiești.


Suntem de nepătruns unii față de alții, părem nepăsători, am vrea să ne destăinuim și nu putem. "Suferința nu se poate împărtăși..."


... n-ai dreptul să-ți dăruiești mila cuiva care nu ți-o cere.


- ... Știu că atunci când te hotărăști te înșeli adesea. Dar, când nu te hotărăști, te înșeli întotdeauna.


Iubirea trebuie nu numai să ne dea încredere în altul, ci să ne redea și încrederea în noi înșine.


Rugăciunea e un scrânciob în care se leagănă mințile adormite.


Dintre toate invențiile omului cea mai frumoasă e invenția bunului dumnezeu!


Cine suferă singur simte mai ușor suferința celorlalți.


Dreptul, închipuire a omului, fabricată o dată cu societatea!


Poți să ai totul, să crezi că stăpânești totul și să nu poți împiedica o părere de rău ce se ivește din adâncul trecutului. Nu poți împiedica otrava regretului după un nimic pe care l-ai pierdut! Și nimicul acesta ajunge totul și totul ajunge nimic. E ca o crăpătură, o despicătură nevăzută într-un colț din vasul vieții. Și totul se scurge și se risipește.


- ... Văd oameni, și oameni, văd niște turme mari care rătăcesc, se strâng la un loc, se lovesc, o iau la dreapta, la stânga, înapoi și stârnesc cu picioarele praful ideilor. Văd în viața lor, în viața noastră, în viața universului o tragicomedie, al cărei sfârșit n-a fost scris încă: scenariul e alcătuit treptat, e improvizat de voințele celor care conduc lupta.


- ... Știi bine că nu poți schimba oamenii! Orice ai face pentru ei, vor rămâne aceiași: aceleași pasiuni, aceleași prejudecăți, aceeași orbire, pe care ei o numesc rațiune sau credință și care nu e niciodată altceva decât un zid - scoica lor de melc. Au nevoie de ea ca să trăiască.


... nu poți face politică fără a te pronunța cu privire la chestiuni pe care nici un om cu bun-simț nu poate spune că le cunoaște. Prin urmare, trebuie să fii nespus de prost sau nespus de neștiutor ca să ai o părere cu privire la majoritatea problemelor pe care le pune politica. (Paul Valery)


... dac-ar fi să trăiești din înțelepciunea oamenilor, și nu de pe urma idioțeniei lor, ar trebui să strângi chinga ...


- Și la ce folosește?

- Ce?

- Tot ce-nvârți tu? Tot ce fac ăștia?

- La nimic. La viață. Parcă viața folosește la ceva? Ieși din burtă, te naști fără șă știi de ce. Îți umpli burta, mănânci, iubești și te agiți, fără să știi de ce. Mori, te cufunzi în cine știe ce și nu știi de ce. Despre un singur lucru știi de ce: despre plictiseală! Și tot ce-nvârți aici e ca să nu-ți închipui că te plictisești.


Un popor sănătos are întotdeauna nevoie de un țel. Dacă nu i se va oferi unul nobil, își va lua unul mârșav.


Cine vrea să fie liber are nevoie de bani. Și cine vrea bani trebuie să-și vândă libertatea.


- În lumea asta, dragul meu, contează nu ceea ce ești, ci ceea ce pari.


Să iubești pe cineva nu înseamnă întotdeauna să-i vrei binele, ci să-i vrei binele pe care-l crezi tu.


Fiecare are ascunzișul lui pentru jucăriile umile, pentru amintire și vis. Dacă le-ar dezvălui, chiar și celor apropiați, ar pieri. Sunt ultimul lor sprijin în viață.


Tăcerea... Cea mai bogată dintre armonii.

L'Âme Enchantée, Romain Rolland, 1922-1933
Annette Et Sylvie, 1922
L'Été, 1924
Mère Et Fils, 1927
L'Annonciatrice - La Mort d’Un Mondre, 1933
L'Annonciatrice - L'Enfantement, 1933
(Inimă Vrăjită, Editura De Stat Pentru Literatură Și Artă, 1960
Annette Și Sylvie
Vara
Mamă Și Fiu
Moartea Unei Lumi
Zămislirea)

.....

Madame Bovary, Gustave Flaubert

Nu-i plăcea marea decât dezlănțuită de furtuni, iar verdeața, numai ici și colo, printre ruine.


... viața ei era rece ca un pod de casă cu lucarna spre nord, iar plictiseala, păianjen tăcut, își țesea pânza în umbra tuturor cotloanelor inimii sale.


... aștepta totuși să se întâmple ceva. Ca matrozii în ceasul primejdiei, își plimba privirile disperate pe singurătatea vieții ei, căutând în depărtare, în ceața zării, vreo pânză albă. Nu știa cum se va întâmpla, spre ce țărm o va duce vântul care-ar împinge-o până la ea, dacă va fi o șalupă sau o corabie cu trei punți, încărcată cu adânci neliniști sau plină până sus de fericiri netulburate. Dar în fiecare dimineață când se trezea, nădăjduia că va sosi în ziua aceea, asculta cel mai mic zgomot, se scula tresărind, se mira că nu o zărește; apoi, la asfințitul soarelui, din ce în ce mai tristă, dorea să fie a doua zi.


Viitorul era un coridor întunecat de tot și cu ușa din fund bine încuiată.


- ... Așa că eu nu admit un dumnezeu moșneguț, care se plimbă prin grădina lui, cu toiagul în mână, își găzduiește prietenii în pântecele balenelor, moare țipând și reînvie după trei zile; lucruri absurde în ele însele și, de altfel, în întregime opuse tuturor legilor fizice, ceea ce ne dovedește, în treacăt, că preoții s-au bălăcit întotdeauna într-o ignoranță rușinoasă, în care se străduiesc să cufunde și omenirea împreună cu ei.


Credea că dragostea trebuie să izbucnească deodată, cu trăsnete și fulgere, ca un uragan ceresc care se abate asupra vieții, o zdruncină din temelii, smulge tot ce-i voință ca pe niște frunze și duce în prăpastie inima întreagă.


... se minuna oarecum că lucrurile rămân atât de tihnite când într-însa era atâta zbucium.


... începea să simtă copleșeala pe care ți-o dă monotonia vieții atunci când ea nu-i călăuzită de nici un interes și nu-i susținută de nici o speranță.


De idoli nu trebuie să te-atingi, că-ți rămâne poleiala pe mâini.


... părea adâncit în una din acele fericiri desăvârșite, pe care nu le dau, fără îndoială, decât îndeletnicirile mediocre, care distrează inteligența prin greutăți ușor de învins și o satisfac printr-o realizare dincolo de care nu se mai poate visa nimic.


... înmuie degetul cel mare de la mâna dreaptă în untdelemn și începu s-o miruie; mai întâi pe ochii care râvniseră atât de mult toate mărețiile pământești; apoi pe nările lacome de adieri calde și de miresmele dragostei; apoi pe gura care se deschisese pentru minciună, care gemuse de trufie și țipase în desfrâu; apoi pe mâinile care se desfătau la atingerile suave, și în sfârșit, pe talpa picioarelor, așa de agere odinioară când alerga să-și potolească dorințele, și care de-acum nu vor mai umbla.

Madame Bovary - Moeurs De Province, Gustave Flaubert, 1856
(Doamna Bovary - Moravuri De Provincie, Editura Pentru Literatură, 1962)

.....

Bel-Ami, Guy de Maupassant

Înainta brutal pe strada plină de lume, lovind cu coatele și împingând oamenii la o parte, numai ca să nu se abată din drum.


... înțelegea dragostea ca ceva durabil care dă naștere unei legături sufletești, unei prietenii, unei mari încrederi. Satisfacerea simțurilor nu era decât o pecetluire a înțelegerii dintre inimi. Dar îl revoltau sâcâielile provocate de gelozie, dramele, scandalurile și neplăcerile care însoțesc aproape întotdeauna sfârșitul.


- Dragul meu prieten, pentru mine un om îndrăgostit e șters din rândul celor vii. Devine nătâng și nu numai nătâng, dar și periculos. Cu oamenii care mă iubesc, sau care susțin lucrul acesta, eu curm orice legături de prietenie, mai întâi pentru că mă plictisesc, și apoi pentru că trebuie să mă feresc de ei ca de câinii turbați care, oricând pot începe să muște.


- ... Adevărul e că foarte greu găsești un om cu gândirea înaripată, un om care să-ți dea senzația acelor sufluri puternice venite din larg, pe care le respiri la malul mării.


- Dealtminteri ce importanță are mai mult sau mai puțin geniu, de vreme ce totul trebuie să piară.


- ... Viața este un povârniș. Cât urci, îi privești vârful și te simți fericit; dar cînd ajungi sus în creastă, zărești dintr-o dată scoborâșul, și sfârșitul, care e moartea. Merge încet la suiș, dar la coborâș merge repede.

...

- ... Vezi dumneata, vine o zi - și pentru mulți sosește foarte devreme - când s-a sfârșit cu râsul, cum s-ar zice, pentru că în spatele a tot ce privești pândește moartea. A! Dumneata nici nu înțelegi măcar cuvântul ăsta: moarte. La vârsta dumitale, nu înseamnă nimic. La a mea, e îngrozitor. Da, îl înțelegi dintr-o dată, fără să știi de ce și din ce pricină - și atunci totul în viață își schimbă înfățișarea. Eu, de cincisprezece ani o simt cum mă macină, ca și când aș purta în mine un animal rozător. Am simțit-o încetul cu încetul, lună după lună, ceas după ceas, ruinându-mă ca pe o casă care se dărăpănează. M-a sluțit atât de mult, încât nici nu mă mai recunosc. N-a mai rămas nimic din mine, omul voios, proaspăt și puternic care eram la treizeci de ani. Am văzut-o vopsindu-mi părul meu negru, și cu ce încetineală savantă și răutăcioasă! Mi-a furat pielea netedă, mușchii, dinții, tot trupul meu de odinioară, nelăsându-mi decât un suflet deznădăjduit, pe care mi-l va lua de asemenea, în curând. Da, m-a fărâmițat, ticăloasa; a desăvârșit cu binișorul și groaznic lenta nimicire a întregii mele ființe, clipă cu clipă. Și acum, mă simt murind cu fiece lucru pe care îl fac. Fiecare pas mă apropie de ea, fiecare mișcare, fiecare răsuflare grăbește mârșava ei operă. A respira, a dormi, a bea, a mânca, a munci, a visa, tot ce facem, înseamnă a muri. Într-un cuvânt, a trăi înseamnă a muri. Ah! vei cunoaște asta! Dacă te-ai gândi măcar un sfert de ceas, ți-ai da seama. Ce aștepți? Dragoste? Câteva îmbrățișări încă, și vei ajunge neputincios. Și mai ce? Bani? La ce bun? Ca să plătești femeile? Frumoasă fericire! Ca să mănânci mult, să te îmbuibi și să urli nopți întregi în ghearele podagrei? Și mai ce, încă? Glorie? La ce folosește gloria dacă n-o poți culege iubind? Și pe urmă, după asta? În cele din urmă, tot moartea! Eu o văd acum, de atât de aproape, că-mi vine câteodată să ridic brațul, s-o alung. Acoperă pământul și umple văzduhul. O văd pretutindeni. Micile animale strivite pe drum, frunzele care cad, firele albe zărite în barba unui prieten îmi pustiesc inima și-mi strigă: "Iat-o!" Îmi otrăvește tot ce fac, tot ce văd, tot ce mănânc și tot ce beau, tot ce mi-e drag, lumina lunii, răsăriturile de soare, marea cea nesfârșită, frumoasele pâraie și aerul serilor de vară, atât de dulce când îl tragi în piept!

...

- Și nici o ființă nu se mai întoarce, niciodată... Tiparele statuilor, tiparele în care se refac mereu obiecte la fel, se păstrează; dar trupul meu, obrazul meu, gândurile mele, dorințele mele, nu se vor mai ivi niciodată. Și totuși, se vor naște milioane, miliarde de ființe care vor avea, în câțiva centimetri pătrați, un nas, ochi, o frunte, obraji și o gură ca mine, și un suflet ca al meu, fără ca eu să mai renasc vreodată, fără ca măcar ceva din mine, din mine anume, să mai reapară în aceste nenumărate și deosebite ființe, nemărginit de osebite, deși aproape la fel. De ce lucru să te agăți? Către cine să înalți strigăte de deznădejde? În ce putem crede? Toate religiile sunt stupide cu morala lor copilărească și făgăduielile lor egoiste, de o înspăimântătoare prostie. Numai moartea e sigură.

...

- Gândește-te la toate acestea, tinere, gândește-te zile întregi, luni și ani de-a rândul, și vei înțelege viața altfel. Încearcă numai o dată să te desprinzi de tot ceea ce te încătușează, fă această sforțare supraomenească de a ieși viu din corpul dumitale, din interesele și gândurile dumitale și din omeniea întreagă, spre a privi aiurea ...

...

- Dar vei îndura și groaznicul chin al celor lipsiți de nădejde. Te vei zbate, rătăcit, copleșit, în nesiguranță. Vei striga: "ajutor" din toate puterile, și nu-ți va răspunde nimeni. Vei întinde brațele, vei cere să fii alinat, iubit, mângâiat, mântuit! Și nu va veni nimeni. Pentru ce ne chinuim așa? Adevărul e că am fost, fără îndoială, făcuți să trăim mai mult cu trupul decât cu sufletul; dar tot gândind, s-a creat o disproporție între inteligența noastră dezvoltată și condițiile mereu aceleași ale vieții noastre. Uită-te la oamenii mediocri! În afară de marile nenorociri care se abat pe capul lor, se simt mulțumiți - fără să le pese de nenorocirea comună întregii omeniri. Animalele n-o simt nici ele.

...

- ... Acum, singurătatea mă umple de o neliniște îngrozitoare: singurătatea acasă, lângă foc, seara. Mi se pare atunci că sunt singur pe lume, înspăimântător de singur, dar înconjurat de pericole vagi, de lucruri necunoscute și îngrozitoare; iar peretele care mă desparte de vecinul meu, pe care nu-l cunosc, mă îndepărtează de el ca de stelele zărite prin fereastră. Mă cuprinde atunci un fel de fior, un fior de durere și teamă, și tăcerea zidurilor mă îngrozește. E atât de adâncă și tristă tăcerea odăii în care trăiești singur! E o tăcere care-ți învăluie nu numai trupul, dar și sufletul, și când troznește o mobilă, tresari până-n adâncul inimii, fiindcă orice zgomot e neașteptat în această locuință posomorâtă.

...

- Uită, tinere, toate palavrele astea de om bătrân, și trăiește-ți viața cât ești tânăr ...


Era una din acele dimineți aspre de iarnă când toată natura sclipește dur și tăios ca un bloc de cristal. Pomii, plini de chiciură, par că au transpirat broboane de gheață; pământul răsună sub picioare; aerul uscat poartă până departe cel mai mic zgomot; cerul albastru scânteiază ca o oglindă, iar soarele, rece, strălucitor, străbate văzduhul aruncând asupra universului înghețat raze care nu încălzesc.


Timp de câțiva ani trăise, mâncase, râsese, iubise, nădăjduise, ca toată lumea. Și pentru el totul se sfârșise, și pentru totdeauna. O viață! câteva zile, și apoi nimic! Te naști, crești, ești fericit, aștepți - apoi mori. Adio! bărbat ori femeie, nu te mai întorci pe pământ! Și totuși, fiecare poartă în el dorința înfrigurată și realizabilă a veșniciei, fiecare este un fel de univers în univers, și fiecare piere cu desăvârșire în gunoiul altor zămisliri. Planetele, animalele, oamenii, stelele, lumile, totul prinde viață, și apoi încetează de a fi pentru a se preface. Și nici o ființă nu se mai întoarce, fie ea gânganie, om sau planetă!


Se gândea la muștele care trăiesc câteva ceasuri, la vietățile care trăiesc câteva zile, la oamenii care trăiesc câțiva ani, la arborii care trăiesc câteva secole. Ce deosebire între unii și alții? Câteva răsărituri de soare mai mult, atâta tot!


Oricum, își spunea el, dragostea e singurul lucru bun în viață! Să ții în brațe femeia iubită! Aci e hotarul fericirii omenești.


Se așteptase măcar la ceea ce vedea? Parcă femeile nu nădăjduiesc întotdeauna altceva decât ceea ce este?


- ... Fiecare pentru sine. Izbânda e de partea celor îndrăzneți. Totul nu este decât egoism. Egoismul care are drept scop ambiția și avuția e superior egoismului care are drept scop femeia și dragostea.


Își spunea în gând: "Bietele ființe. Sunt atât de mulți oameni care suferă!" Și îl cuprinse mânia împotriva firii nemiloase. Apoi își spuse că cel puțin nenorociții aceștia credeau că "acolo sus" cineva se îngrijește de ei și că starea lor civilă se află înscrisă în catastifele cerești, cu balanța păcatelor și faptelor bune. "Acolo sus. - Unde oare?"

Bel-Ami, Guy de Maupassant, 1885
(Bel-Ami, Editura Pentru Literatură, 1965)

.....

La Femme De Trente Ans, Honoré de Balzac

... bătrânii sunt foarte înclinați să înzestreze cu mâhnirile lor viitorul celor tineri.


- ... Adeseori tinerele fete își creează imagini mărețe, fermecătoare, chipuri cu totul ideale, și își făuresc idei himerice despre oameni, despre sentimente, despre lume; apoi, naive, ele atribuie unui oarecare desăvârșirile pe care le-au visat și se încred în el; și astfel iubesc în bărbatul ce și-l aleg această făptură imaginară; dar, mai târziu, când e prea târziu ca să se mai smulgă din nenorocire, înșelătoarea aparență pe care au înfrumusețat-o, primul lor idol, în sfârșit, se schimbă într-un schelet odios.


Sunt mulți bărbați care-și simt inima adânc mișcată numai când văd o femeie apăsată de suferință: durerea li se pare o făgăduială de statornicie și de iubire.


Nu-s oare destul de numeroși acei inși a căror nulitate profundă rămâne neștiută de cei mai mulți dintre cunoscuții lor?


Dacă, ... , mulți gugumani trec drept oameni superiori, ei compensează numărul oamenilor superiori ce trec drept gugumani, așa încât componența socială păstrează întotdeauna aceeași masă de capacități aparente.


... e cu mult mai frumos să te supui unui om înzestrat, decât să conduci un prost...


Nefericirea și tristețea sunt cei mai elocvenți soli ai iubirii și aleargă, cu o rapiditate de necrezut, între două ființe chinuite.


- Să afli fericirea și să mori...


- ... Pierim mai puțin din pricina unui regret sigur, decât din cea a unor speranțe înșelate.


Nu ne putem îndrăgosti de cei egali cu noi. Între doi îndrăgostiți, sunt necesare anumite deosebiri de depășit, anumite distanțe de stăbătut.


- Suntem sclave.

- Sunteți regine.


... o tânără domnișoară are prea multe iluzii, prea multă lipsă de experiență, iar sexul ei este un complice prea puternic al dragostei, pentru ca un tânăr să se poată simți flatat; pe când o femeie cunoaște întreaga gravitate a sacrificiilor ce trebuiesc făcute. Acolo unde una este atrasă de curiozitate, de ispite străine iubirii, cealaltă se supune unui sentiment temeinic. Una cedează, cealaltă alege. Oare această alegere nu reprezintă, prin ea însăși, o măgulire enormă? Înarmată cu o cunoaștere mai totdeauna scump plătită prin multe nefericiri, femeia, experimentată dăruintu-se, pare că oferă mai mult decât pe sine însăși; în vreme ce tânăra domnișoară, ignorantă și încrezătoare, necunoscând nimic, nu poate nici compara, nici aprecia nimic, ea acceptă dragostea și o învață. Una ne este dascăl și sfătuitor, la o vârstă când ne place să fim îndrumați și când supunerea constituie o plăcere; cealaltă vrea să învețe totul și se arată naivă, acolo unde cealaltă este tandră. Una nu ne oferă decât o singură biruință, cealaltă ne silește la confruntări mereu altele. Cea dintâi nu are decât lacrimi și plăceri, cea de a doua numai voluptăți și remușcări. Pentru ca o tânără fată să devină amantă, ar trebui să fie prea coruptă, și-atunci ar fi părăsită cu oroare; pe câtă vreme o femeie are mii de mijloace să-și păstreze și puterile și demnitatea totodată. Una, prea supusă, vă oferă trista siguranță a tihnei; cealaltă pierde prea mult pentru a nu cere de la dragoste toate miile ei de metamorfoze. Una se dezonorează numai pe ea, cealaltă ucide, de dragul celui iubit, o întreagă familie. O fată nu are decât o singură cochetărie și crede că a spus totul atunci când și-a dat jos hainele; femeia are însă mii de cochetării și se ascunde sub mii de văluri; în sfârșit, ea măgulește toate vanitățile, iar novicea nu alină decât una. De altfel, se răscolesc atâtea șovăieli, atâtea spaime, atâtea temeri, și tulburări, și furtuni la o femeie de treizeci de ani, ce niciodată nu se pot vedea în iubirea unei tinere fete. Ajunsă la această vârstă, femeia îi cere tânărului să-i restituie stima pe care ea i-a sacrificat-o; ea nu trăiește decât pentru el, se preocupă de viitorul lui, îi dorește o viață frumoasă, i-o ordonează glorios; se supune, imploră și poruncește, se înjosește și se înalță, și știe să consoleze în mii de prilejuri, atunci când o fată nu știe decât să geamă. În sfârșit, în afară de toate avantajele situației sale, femeia de treizeci de ani știe să se facă și tânără fată, să joace toate rolurile, să fie pudică, și să devină frumoasă chiar și într-o nenorocire. Între ele două, există incomensurabila diferență de la prevăzut la neprevăzut, de la putere la slăbiciune. Femeia de treizeci de ani satisface totul, pe când tânăra fată, riscând să nu mai existe, nu trebuie să satisfacă nimic.


Dragostea își are instinctul său, ea știe să găsească drumul inimii, așa cum și cea mai plăpândă gâză merge spre floarea ei cu o vrere de nestăvitil, ce nu se înspăimântă de nimic.


... inima unei mame este un abis, în adâncul căruia se află pururea o iertare.

La Femme De Trente Ans, Honoré de Balzac, 1842
Premières Fautes, 1831
Souffrances Inconnues, 1834
À Trente Ans, 1832
Le Doigt De Dieu - La Bièvre, 1831
Le Doigt De Dieu - La Vallée Du torrent, 1834
Les Deux Rencontres, 1931
La Vieillesse D'une Mère Coupable, 1832
(Femeia La Treizeci De Ani, Editura Minerva, 1971
Primele Greșeli
Suferințe Tainice
La Treizeci De Ani
Degetul Lui Dumnezeu - La Bièvre
Degetul Lui Dumnezeu - Valea Torentului
Cele Două Întâlniri
Bătrânețea Unei Mame Vinovate)

.....

Jennie Gerhardt, Theodore Dreiser

Ce frumoasă trebuie să fie viața pentru cei bogați!


Nu-i lipseau decât educația și siguranța de sine, pe care ți-o răpește faptul de a ști că depinzi în întregime de alții.


- ... ai de partea ta tinerețea. Cel mai prețios lucru din lume!

- Da?

- Da, dar nu-ți dai seama. Nu o să-ți dai seama decât când o să fie prea târziu.


Există în viața tuturor oamenilor momente de criză, când oscilează între îndeplinirea cu strictețe a datoriei și dreptății și marile posibilități de a obține fericirea în viața personală, pe care altă linie de conduită pare să o asigure.


Semnificația schimbărilor materiale și spirituale cărora le suntem uneori supuși nu ne apare foarte limpede în momentul când acestea se petrec. Percepem un șoc, avem conștiința pericolului și apoi, în aparență, recădem în vechile noastre obiceiuri - dar schimbarea a avut loc. Niciodată, aici sau altundeva, nu vom mai fi aceiași.


... virtutea înseamnă a dori și a face bine altora. Virtutea înseamnă generozitate oferită de bunăvoie altuia și, de aceea, societatea o consideră aproape lipsită de valoare. Vinde-te ieftin, și vei fi tratat ca un nimic și călcat în picioare. Pune preț pe tine însuți, și chiar dacă vei fi o nulitate, lumea te va privi cu respect. Societatea în ansamblul ei este total lipsită de discernământ. Singurul ei criteriu este părerea celorlalți. Singura ei piatră de încercare - principiul autoconservării. Și-a păstrat un bărbat averea? Și-a păstrat o femeie virtutea? Numai în rare momente și pentru un număr redus de indivizi s-ar părea că există o lumină care-i călăuzește dinlăuntru.


În univers, pacea înseamnă înțelepciune.


O ciudată caracteristică a firilor lipsite de apărare le face să semene cu un borcan de miere ce atrage muștele. Nu capătă nimic, dar li se ia mult.


Nu orice spirit poate fi apreciat după cât cântărește un singur gest de nebunie; și nu orice personalitate poate fi judecată după forța unei singure pasiuni.


Trăim într-o epocă în care presiunea forțelor materiale este aproape irezistibilă; forțele spirituale sunt copleșite de acest șoc. Complicata și extraordinara dezvoltare a civilizației noastre materiale, multiplicitatea și varietatea formelor sociale, profunzimea, subtilitatea și rafinamentul impresiilor noastre imaginative, ... întregul mecanism al relațiilor sociale, toate aceste elemente ale existenței se combină pentru a produce ceea ce s-ar putea denumi strălucirea unei imagini caleidoscopice, o fantasmagorie amețitoare și năucitoare a vieții, care uzează și zăpăcește intelectul și simțul moral. E un gen de oboseală intelectuală datorită căreia vedem recrutându-se neîncetat victimele insomniei, melancoliei și dezaxării mintale. Creierul nostru modern nu pare încă apt să recepționeze, să sorteze și să înmagazineze vasta armată de fapte și impresii care i se oferă zilnic. Lumina albă a publicității este prea albă. Prea multe sunt lucrurile care ne apasă. S-ar părea că înțelepciunea infinitului se luptă ca să se instaleze în spririte mărginite, nu mai încăpătoare decât o ceașcă.


Există o simpatie inexplicabilă între bătrâni și copii, o afinitate pe cât de drăgăstoasă, pe atât de patetică.


Pentru orice om care judecă, vine o vreme când se oprește și-și face "bilanțul", când își pune întrebări asupra personalității sale din punct de vedere intelectual, moral, fizic, material. Acest moment survine atunci când primele avânturi necugetate ale tinereții au trecut, când omul a intrat în epoca inițiativelor și a eforturilor mai serioase și începe să întrevadă incertitudinea rezultatelor și a valorilor hotărâtoare, incertitudine care-și pune pecetea pe tot ce există.


În lumina unor zori târzii, stătea tot acolo, gândindu-se la soarta ei, mult prea gravă pentru lacrimi inutile.


E simplu să oblojești o rană făcută de o singură lovitură, dar e cu totul altceva când ai de-a face cu o rană pe care o deschid din când în când alte lovituri de cuțit.


Oamenii sunt tare grăbiți să-și întoarcă privirea ca să nu vadă slăbiciunea, fie chiar și umbra ei!


Niciodată să nu cauți să prezinți un lucru altfel decât îl vezi tu. Adevărul, iată esențialul în viață, el stă la baza valorilor reale ...


Dragostea nu e de ajuns în lumea asta, e cât se poate de limpede. Trebuie să fii cult, bogat și pregătit, să știi să lupți și să urzești intrigi.


Tot ce o lega de lume se năruise. În noaptea fără de sfârșit a vieții ei nu mai zărea nicăieri o lumină.


Lipsită de dragoste era ca o barcă fără cârmă, plutind la voia întâmplării pe întinsul nesfârșit al oceanului ...


- ... suntem cu toții, mai mult sau mai puțin, niște pioni. Ne mișcăm ca piesele de pe tabla de șah, acționați de forța unor împrejurări asupra cărora nu avem nici o putere.


Oricum, din cele mai multe puncte de vedere, viața e o comedie stupidă.

Jennie Gerhardt, Theodore Dreiser, 1911
(Jennie Gerhardt, Editura Minerva, 1971)

.....

Le Père Goriot, Honoré de Balzac

... cine ar putea spune cu hotărâre ce este mai groaznic la vedere: inimi secătuite sau cranii deșarte?


... fericirea este poezia femeilor, cum găteala este fardul lor.


Știau prea bine că nu au putința să-și ușureze suferințele și, povestindu-și-le necontenit, goliseră cupa consolărilor.


Dacă inima omului, urcând pe culmile afecțiunii, găsește ici și colo locuri de popas, rareori se întâmplă să se mai oprească, atunci când lunecă pe povârnișul repezit al simțămintelor dușmănoase.


- ... Dacă ai nefericirea să șterpelești un lucru de nimic, te arată lumea cu degetul ... ca pe o ciudățenie. Dacă furi însă un milion, ești socotit ... drept o încarnare a virtuții.


... se lăsă cuprins de acele speranțe de o nebună nechibzuință, care înfrumusețează cu atâtea minunate emoții viața tuturor tinerilor: în asemenea clipe ei nu mai socotesc nici piedicile, nici primejdiile, ci văd numai izbânda, poetizându-și existența prin simplul joc al închipuirii și simțindu-se nefericiți sau mâhniți atunci când li se prăbușesc planurile, care nu trăiau decât în neînfrânatele lor dorințe; dacă n-ar fi neștiutori și sfioși, viața socială li s-ar părea de netrăit.


- ... trebuie să știi să rabzi suferințele vârstei tale.


- Cum te lovește o nenorocire, se ivește totdeauna un prieten gata să vină și să ți-o spună, gata să-ți scormonească sufletul cu un pumnal făcându-te să-i admiri mânerul.


... la capătul cărărilor întortocheate nu este nimic măreț.


- ... Popoarele și-au făcut un idol din libertate; dar din toate popoarele pământului, este vreunul cu adevărat liber?


- ... Ce poate fi mai minunat, decât să-ți contempli viața și s-o găsești curată ca un crin?


- ... Lanțurile de aur sunt cele mai grele.


- ... Ceea ce îi înjosește pe oameni, e minciuna. A minți nu înseamnă oare a abdica?


Iubirea este o religie și cultul ei costă mai scump decât cultul oricărei alte religii.


- ... e așa de ușor să citim în inima celor pe care-i iubim!


- ... Sunt împrejurări în viață în care totul este numai amărăciune.


- ... O veste rea, poți s-o duci și mai târziu.

Le Père Goriot, Honoré de Balzac, 1835
(Moș Goriot, Editura De Stat Pentru Literatură Și Artă, 1955)

.....

Of Human Bondage, William Somerset Maugham

Pe nesimțite deprinse cel mai încântător nărav de pe lume, năravul cititului; nu știa că în felul ăsta își făurește un refugiu în care să se ascundă de toate necazurile vieții; și iarăși nu știa că-și făurește o lume ireală care avea s-o transforme pe cea reală, de fiecare zi, într-un izvor de amarnice dezamăgiri.


... deși fiecare om devine conștient de trupul său ca un organism separat și complet, nu oricine devine la fel de conștient de sine însuși ca o personalitate completă și separată.


Poate că firea lui taciturnă ascundea un dispreț pentru neamul omenesc care abandonase visurile mari ale tinereții lui și se bălăcea acum într-o trândăvie tihnită; sau poate că acești treizeci de ani de revoluție îl învățaseră că oamenii nu sunt potriviți pentru libertate și el socotea că și-a irosit viața în căutarea unui lucru care nu merită să-l găsești. Sau poate că era pur și simplu obosit și aștepta doar cu indiferență eliberarea pe care avea să i-o aducă moartea.


- ... de distrus poate distruge oricine, dar nu toată lumea poate clădi ceva.


- Oamenii și-au făurit întotdeauna zeii după chipul și asemănarea lor ...


Din obișnuință și fără să-și dea seama îi mulțumi lui Dumnezeu pentru că nu mai crede în El.


- ... M-am plictisit să mă tot pregătesc pentru viață; acum vreau s-o trăiesc.


Nu știa ce întindere nesfârșită, aridă și accidentată trebuia străbătută până ce călătorul prin viață ajunge să accepte realitatea. E o iluzie că tinerețea e fericită, o iluzie a celor care au pierdut-o. Dar tinerii știu că sunt nenorociți pentru că sunt plini de idealurile neadevărate care le-au fost picurate în minte și de fiecare dată când intră în contact cu adevărul se lovesc și se rănesc. S-ar părea că tinerii sunt victimele unei conspirații, deoarece cărțile pe care le citesc, ideale din punctul de vedere al necesităților selecției - și conversațiile oamenilor mari - care-și privesc retrospectiv viața în lumina irizată și trandafirie a uitării - îi pregătesc pe tineri pentru o viață nereală. Ei trebuie să descopere singuri că tot ceea ce au citit și tot ce li s-a spus sunt minciuni, minciuni, minciuni; și fiecare nouă descoperire mai bate încă un cui în trupul lor răstignit pe crucea vieții.


- ... Geniul e o capacitate infinită de a te strădui.


De douăzeci de ani medita la problema dacă iubește băutura pentru că-l face să vorbească, sau iubește conversația pentru că-i face sete.


Era îndrăgostit de dragoste.


- Oamenii te roagă să le faci critica dar ceea ce doresc, de fapt, e doar o laudă.


- E foarte dureros să-ți descoperi mediocritatea abia când e prea târziu. Asta nu te face deloc să devii mai bun sau mai agreabil.


- ... omul profită mai mult de pe urma greșelilor pe care le săvârșește din capul lui decât de pe urma lucrurilor bune pe care le realizează ascultând de sfatul altcuiva.


... vârsta este mai degrabă o chestie de cunoștințe decât de ani ...


... viitorul să-și poarte singur de grijă.


- Mare nenorocire e dragostea, nu-i așa? zise el. Cum dracu de le mai trece unora prin cap să se îndrăgostească.


Omul poate să facă o ticăloșie dacă are chef, dar s-o regrete după aceea e un lucru vrednic de dispreț. ... Ar fi foarte ușor dacă după ce-ai făcut o ticăloșie ai putea să repari totul spunând că-ți pare rău ...


Însă impresia generală nu era nici tragică, nici comică. Nu-ți venea ușor s-o descrii. Era multiplă și variată; erau lacrimi și râsete, fericire și durere; erau lucruri plictisitoare, sau interesante, sau indiferente. Depinde de cum le vedeai; era tumultos și pasionant, era grav, era trist și comic; era banal; era simplu și totuși complex; bucuria era prezentă, deopotrivă cu disperarea; dragostea mamelor pentru copiii lor și a bărbaților pentru femei; poftele se târau prin încăperile acelea cu picioare de plumb, pedepsindu-i pe vinovați și pe nevinovați, pe soțiile neputincioase și pe copiii nenorociți; băutura punea gheara pe bărbați și pe femei și le storcea inexorabilă birul; în încăperile acelea ofta moartea; tot acolo diagnosticai și începutul vieții care o umplea pe câte o biată fetișcană de spaimă și rușine. Acolo nu exista binele și răul. Erau doar adevăruri. Era viața.


- ... Ce contează împrejurările vieții dacă visurile te fac stăpân absolut al timpului și spațiului?


Viața părea o învălmășeală din care nu puteai ieși. Oamenii alergau grăbiți încoace și încolo, mânați din urmă de forțe pe care nu le cunoșteau; iar scopul tuturor alergăturilor le scăpa; s-ar fi zis că aleargă pur și simplu de dragul alergăturii.


- Bănuiesc că banii contează mai mult decât dragostea ...


- ... Nu știu prin ce mijloace anume poți face un om să te iubească, dar orice ar fi, este singurul lucru care contează și, dacă nu-l ai, nu-l poți crea nici prin bunătate, nici prin generozitate, nici prin altceva de genul ăsta.


Dacă n-avea nici o speranță atunci n-avea nici de ce să se teamă.


Acum unicul lux pe care și-l putea permite era singurătatea.


... cu existența te poți împăca numai pentru că e lipsită de sens.


... normalul este lucrul cel mai rar din lume.

Of Human Bondage, William Somerset Maugham, 1915
(Robie, Editura Minerva, 1970)

.....

Sorrell And Son, Warwick Deeping

... părea o vietate care încearcă să evite un picior uriaș ridicat deasupra ei.


Ochii sufletului vedeau mai departe decât ochii trupului.


Se simțea atât de obosit, atât de zdrobit, încât nu mai avea decât o singură dorință: să se întindă pe pământ, recunoscându-se învins, să se lase îngropat în noroiul uitării.


- ... Se spune că recunoștința este o virtute de sclav.


... zâmbetul este o licărire de vitalitate.


Omul de rând visează la un paradis pavat cu aur; omul înțelept se mulțumește cu un paradis al florilor.


- ... Dacă nu putem juca teatru în fața altora, o facem măcar față de noi înșine!


- Nu dragostea, ci invidia este de cele mai multe ori mobilul acțiunilor omenești ...


... se gândea la hotarele vieții și la sfârșitul experiențelor umane... Moartea, uitarea, stingerea poate, se opresc toate într-un neant cenușiu... Iar miturile, zeii, nemurirea, teosofia, spiritismul și toate celelalte... Nu sunt decât trucuri disperate ale omului care încearcă să scape de obsesia neantului și să-și mascheze dorul și setea nepotolită de viață. Rămâne doar crepusculul blând, întunericul care le șterge pe toate, necunoscutul...


... dar oare e înțelept, sau posibil, să-i salvezi pe oameni de ei înșiși?


- ... Trecem în goană prin viață și ajungem la capăt înainte de a fi înțeles ceva din ea.


- ... Banul nu înseamnă decât răgazul pentru a ne trage răsuflarea.


- ... acesta este lucrul cel mai de preț - înțelegerea!...


Avea din nou sentimentul nedeslușit că este bine ca omul să se poată minuna, - da, minuna - mai mult în fața florilor, a copacilor, a ierburilor câmpului, decât în fața propriei sale deșteptăciuni.


Principiile noastre vin întotdeauna în urma faptelor noastre.


Simțea o repulsie vagă, o dorință ce se trezea încet în noianul de presimțiri rele... Era iubirea oarbă ce rătăcea prin hățișuri purtând o flacără aprinsă în inimă și aprehensiunea amară a eternei dezamăgiri.


A iubi nu înseamnă neapărat a înțelege.


... nu se încumeta să se uite în ochii ei, căci se simțea ca și cum s-ar fi aplecat deasupra unui hău amețitor, iar chipul ei, lucind tulbure în întuneric, l-ar fi îmbiat să se arunce în adâncul fără fund.


- Să nu regreți niciodată ceea ce nu poți schimba ...


- Ca să ai, trebuie să dai.

Sorrell And Son, Warwick Deeping, 1925
(Sorrell Și Fiul, Editura Medicală, 1976)

.....

Diana Of The Crossways, George Meredith

Ceea ce atârnă greu la tinerețe și ne împinge la acțiuni desperate poate deveni un fleac pentru ochi mai vârstnici și simțuri mai tocite, în cuprinderea unei înțelegeri mai luminate.


- Prietenia, presupun, înseamnă o singură inimă în două trupuri.


... lumea e întotdeauna îngăduitoare cu ipocrizia care manifestă deferență față de masca virtuții imitând-o; lumea e ostilă acelui chip al inocenței care nu zâmbește cu afectare convențională, mirându-se de toate; lumea preferă cinstei eticheta.


Ciudată lume, în care pentru un păcat pe care nu l-am săvârșit trebuie să mințim și să continuăm a spune minciuni ...


- Cerneala e opiul meu, iar condeiul e robul care trebuie să sape și să scoată aur pentru mine.


Frumusețea fizică eclipsează calitățile intelectuale ...


Trăia împreună cu copilăria ei, ca și cum ar fi avut alături o surioară candidă, mai mică. Erau două într-un singur suflet, iar ea îndrepta visurile celei mai tinere, o ocrotea și o sfătuia cu multă înțelepcine, învățând-o să iubească adevărul și să se adape mereu din fântâna realității.


- Nu are nici un rost să scrutăm ceea ce e dincolo de limitele noastre.


Avea toată aparența unei distincții speciale - să dăruiască o mușcătură de fericire unor înfometați!


Ce nu poți face cu un cal, nu poți spera să faci cu un măgar.


- Banul e, desigur, o piatră de încercare cam grosolană pentru verificarea virtuții ...


- Cauți să eviți lecția.

- Îmi amintesc că primul meu pedagog îmi spunea același lucru când îmi dădea cu cartea în cap.


... se lăuda că e un cunoscător al femeilor; și s-a căsătorit. A te arunca în gura enigmei nu înseamnă a o descifra.


- Sunt mulți Alexandru, dar Alexandru Macedon nu e micșorat de mulțimea lor.


... trebuie să privim înapoi ca să vedem viitorul, în viață.


- Onoarea, domnule, constă mai mult în a acorda decât în a primi.


- Speranțele ne amăgesc, nu încrederea.


- Gradul de adâncime al prăpăstiilor e măsurabil, poate, pentru cei ce se găsesc înăuntrul lor.


- L-am învățat pe acest bătrân câine de pază, care e inima, să stea la pândă și să-și îngroape oasele pe care i le aruncai.

Diana Of The Crossways, George Meredith, 1885
(Diana Din Crossways, Editura Eminescu, 1975)

.....

The Iron Heel, Jack London

Capetele cele luminate au ajuns într-o atât de penibilă încurcătură cu privire la adevăr pentru că au pornit să-l caute prin văzduh. Dacă ar fi rămas pe pământ sănătos, ar fi aflat adevărul cu destulă ușurință, ba, mai mult chiar, ar fi descoperit că ei înșiși sunt proba adevărului și se manifestă astfel prin fiecare act și fiecare gând din viața lor.


- ... legea este un lucru, iar dreptatea, cu totul altceva.


- ... Acesta este cuvântul, rege între cuvinte - Puterea. Nu Dumnezeu, nu Mamon, ci Puterea! Rostește-l mereu, până ce îți va amorți limba. Puterea!


- ... tot secretul afacerilor este să realizezi profituri pe socoteala altora și să-i împiedici pe ceilalți să realizeze profituri pe socoteala ta.


Eram îndrăgostiți de dragoste, iar dragostea noastră nu se împodobea niciodată decât cu tot ce poate fi mai curat și mai frumos.


Și totuși pe chipul său rămânea zugrăvită o durere neștearsă - durerea lumii cu care acum încerca să se identifice. Vedea viața în întregul ei adevăr, iar ea i se arăta sub o cu totul altă înfățișare decât aceea pe care o cunoscuse din cărțile adunate în biblioteca lui.


E mult mai ușor să vezi un viteaz murind decât un mișel cerșind îndurare.


Nu era o coloană organizată, ci o hoardă dezlănțuită, un fluviu îngrozitor care umplea întreaga stradă, oamenii abisului, înnebuniți de băutură și suferință, care se ridicaseră în sfârșit și urlau, setoși de sângele stăpânilor. Îi văzusem și până atunci pe oamenii abisului, trecusem prin ghetourile lor și credeam că-i cunosc; acum însă îmi dădeam seama că de fapt îi văd pentru prima oară. Toropeala lor mută dispăruse. De data asta deveniseră dinamici - halucinant spectacol de groază. Năvăleau prin fața ochilor mei în valuri concrete de furie, urlând și mugind, ca niște fiare, turmentați de whiskey-ul din cârciumile prădate, înnebuniți de ură, scoși din minți de setea de sânge - bărbați, femei și copii îmbrăcați în trențe peticite, ființe cu mintea întunecată și sălbăticită, de pe ale căror chipuri tot ce e divin în om se ștersese și tot ce e bestial se întipărise adânc, maimuțe și tigri, ofticoși vlăguiți și vite păroase de povară, cât niște namile, fețe livide, din care societatea supsese ca un vampir întreagă seva vieții, arătări umflate și sluțite de grosolănie și desfrâu, cotoroanțe sfrijite și hârci uscate, cu bărbi de patriarh, tineri roși de puroaie și oameni în toată firea, putreziți pe jumătate, chipuri diavolești, contorsionate și răvășite, monștri diformi, mutilați de ravagiile bolilor și de toate grozăviile flămânzirii veșnice, lepădăturile și pleava vieții, hoardă drăcească, dezlănțuită în urlete și turbare.

The Iron Heel, Jack London, 1907
(Călcâiul De Fier, Editura De Stat Pentru Literatură Și Artă, 1960)

.....

Notre-Dame De Paris, Victor Hugo

Din timp în timp, un zâmbet și un suspin i se întâlneau pe buze, dar zâmbetul era și mai dureros decât suspinul.


E neplăcut să te culci fără a mânca, dar e și mai puțin vesel să fii nemâncat și să nu știi unde să te culci.


Arhitect e timpul, zidar e poporul.


Când știi să vezi, regăsești spiritul unui secol și fizionomia unui rege până și în ciocanul clopotului unei porți.


... se aruncase cu și mai mult avânt în brațele științei, surioara care, cel puțin, nu-ți râde în nas și-ți plătește totdeauna, deși în monedă uneori cam stearpă, pentru grija pe are i-o porți.


Există, pentru fiecare dintre noi anumite paralelisme între inteligența, moravurile și caracterul nostru, care se dezvoltă necontenit și nu se rup decât în momentele de mare tulburare ale vieții.


Orice civilizație începe prin teocrație și sfârșește prin democrație.


Era cufundată în reveria aceea care e oarecum prelungirea unei povestiri dureroase și care nu se încheie decât după ce și-a propagat cutremurarea, din vibrație în vibrație, până la ultimele fibre ale inimii.


Instinctele femeilor se înțeleg și răspund mai repede decât inteligența bărbaților.


- ... nu ajunge numai să-ți trăiești viața, trebuie s-o și câștigi.


- ... te afli pe o pantă foarte alunecoasă. Știi încotro mergi?

- La cârciumă! ...

- Cârciuma duce la stâlpul infamiei.

- E și el un felinar ca oricare altul ...

- Stâlpul infamiei duce la spânzurătoare.

- Spânzurătoarea e o cumpănă, cu un om la un capăt și tot pământul la celălalt capăt. ...

- Spânzurătoarea duce la iad.

- Iadul e un foc grozav.

- ... o s-o sfârșești rău.

- Dar am început-o bine.


Zburai spre știință, spre lumină, spre soare, n-aveai altă grijă decât să ajungi la aer liber, la marea lumină a adevărului veșnic; dar, repezindu-te spre fereastra strălucitoare care dă spre cealaltă lume, spre lumea clarității, a înțelepciunii și a științei, muscă oarbă, doctor nesăbuit, n-ai văzut subtila pânză de păianjen întinsă de soartă între lumină și tine și te-ai aruncat orbește în ea, biet nebun, și-acum te zbați, cu capul spart și cu aripile smulse, între ghearele de fier ale fatalității!


Tu suferi, nu-i așa? Îți e frig, întunericul te orbește, celula te învăluie, dar poate că în străfundul tău mai dăinuie vreo licărire de lumină, măcar iubirea copilărească pentru bărbatul acela sec care se juca cu inima ta! Pe când eu port temnița înlăuntrul meu, înlăuntrul meu e iarnă, gheață, deznădejde, port noaptea în suflet.


... dragostea e ca un arbore, ea crește de la sine, își înfige rădăcini adânci în toată ființa noastră și continuă să înverzească pe o inimă distrusă.


- ... Iată deci cum trebuie să fii! Nu-i nevoie decât să fii frumos pe dinafară.


- ... adeseori cei mai buni prieteni ne fac să cădem!

Notre-Dame De Paris, Victor Hugo, 1831
(Notre-Dame De Paris, Editura Minerva, 1970)

.....

The Catcher In The Rye, J. D. Salinger

- Dezastrul ăsta spre care mi se pare că te îndrepți... e un fel anume de prăbușire, una oribilă. Omului care se prăvălește în gol nu-i e permis să simtă sau să audă când atinge fundul prăpastiei. El doar cade, fără să se mai oprească. Toată orânduiala asta e făcută pentru oamenii care, într-un moment sau altul al vieții lor, căutau ceva ce mediul înconjurător nu le putea oferi. Sau cel puțin așa credeau ei. Așa că au renunțat să mai privească în jur. Au renunțat înainte de a fi început vreodată cu adevărat.

The Catcher In The Rye, J. D. Salinger, 1951
(De Veghe În Lanul De Secară, Editura Polirom, 2005)

.....

Carrie, Stephen King

- Oamenii nu devin mai buni, se fac mai deștepți doar. Și când te-ai făcut mai deștept nu încetezi să smulgi aripile muștelor, nu faci decât să cauți motive mai serioase pentru a o face.

Carrie, Stephen King, 1974
(Carrie, Editura Nemira, 1993)

.....

White Fang, Jack London

Pădurea de molift negru șerpuia mohorâtă de-a lungul malurilor înghețate. Vântul despuiase de curând arborii de veșmântul lor alb de gheață, și în lumina palidă a asfințitului, trunchiurile negre, prevestitoare de nenorocire, păreau că se pleacă unul spre altul. O tăcere nemărginită domnea asupra întinderii și întreg ținutul nu era decât o pustietate nesfârșită și fără de viață, încremenită, atât de însingurată și rece, că nici tristețea nu mai trezea. Te îmbia parcă să râzi, dar un râs ce înfiora mai mult decât orice tristețe, un râs fără voioșie, ca zâmbetul sfinxului, un râs rece ca gheața, în care sălășluia ceva din grozăvia celor nestrămutate. Era Wild-ul, sălbaticul wild de la miazănoapte, cu inima de gheață.


Era prea ocupat și prea fericit ca să-și dea seama că e fericit.


Un stomac plin trage la lenevie...


Omului îi fusese dată adesea durerea de a-și vedea zeii răsturnați și altarele sfărâmate; dar lupul și câinele sălbatic care venise să se ghemuiască la picioarele omului n-au încercat niciodată această durere. Spre deosebire de om - ai cărui zei sunt nevăzuți și închipuiți, fumuri și neguri ale minții, ce se feresc de haina realității, fantome rătăcitoare ale bunătății și puterii, pătrunderi ale eului în domeniul spiritului - lupul și câinele sălbatic care vin la foc își găsesc zeii în carne și oase, ceva ce poate fi pipăit, ceva ce ocupă un loc în spațiu și care are nevoie de timp pentru a-și îndeplini menirea și existența. Nu e nevoie de nici o strădanie pentru a crede în asemenea zei; nici un efort de voință nu te-ar putea face să-ți pierzi credința într-un asemenea zeu. Nu există altă cale. Iată-l stând în două picioare, cu o bâtă în mână. Cu o forță nesfârșit de mare, pătimaș și mâniat, îndrăgostit, dumnezeire, mister și forță, toate învăluite în carne ce sângerează când e sfâșiată și care e bună de mâncat ca orice carne.

White Fang, Jack London, 1900
(Colț Alb, Editura Ion Creangă, 1970)

.....

Le Crime De Sylvestre Bonnard, Anatole France

- ... când nu ai vreme să visezi treaz, nu-ți rămâne mai multă vreme să visezi dormind ...


Omul sărac, fără dorințe, e stăpânul celei mai însemnate dintre comori; el e stăpân pe sine însuși. Nababul care râvnește nu e decât un rob vrednic de plâns.


- ... Suntem veșnic aceiași copii și gonim fără încetare după alte și mereu alte jucării.


... trăiesc cu toate simțurile deodată și, înțelepți fără să știe, își măsoară dorințele după scurtimea vieții.


Se cuvine să le plângem de milă celor bogați; îi împresoară avuțiile fără să fie pătrunși de ele. Pe dinăuntru sunt săraci și lipsiți de toate. Mizeria celor bogați e jalnică.


Înveți, negreșit, câte ceva și din cărți, dar mai mult înveți umblând prin lume.


... în lumea asta neliniștea și suferința rămân petrecerile noastre cele mai sigure. Marile adevăruri nu pot fi aflate fără suferință și trudă.


... viața nu ne pare scurtă decât pentru că o măsurăm în chip nesăbuit după speranțele noastre smintite.


Mâhnitor lucru nu e să trăiești prea mult, ci să vezi cum pier toate în jurul tău. Mamă, soție, prieteni, copii, natura face și desface aceste comori dumnezeiești cu o mohorâtă nepăsare și până la sfârșit ne dăm seama că n-am îndrăgit și n-am îmbrățișat decât umbre.


Poeții pomenesc de izvorul tinereții veșnice: el există, el țâșnește de sub țărână la fiecare pas al nostru. Și trecem fără să bem dintr-însul.


... întotdeauna mi-a plăcut mai mult nebunia pasiunilor decât înțelepciunea nepăsării.


- Suntem pe lumea asta ... ca să ne bucurăm de tot ce-i frumos și bun și ca să ne facem toate vrerile dacă-s nobile, inteligente și generoase.


- ... Nu e oare firesc să fii neliniștit de un lucru pe care nu-l înțelegi?


- ... bătrânețea e molipsitoare.


- ... Istoria nu e o știință, ci o artă în care nu reușești decât cu imaginația.


Orice schimbări, chiar acelea pe care le-am dorit mai mult, au melancolia lor, căci ceea ce părăsim e o părticică din noi înșine; trebuie să mori într-o viață ca să intri în alta.

Le Crime De Sylvestre Bonnard, Anatole France, 1881
(Crima Lui Sylvestre Bonnard, Editura De Stat Pentru Literatură Și Artă, 1960)

.....

Wilhelm Tell, Friedrich Schiller

O, e un dar cu-adevărat ceresc

Lumina ochilor. Orice ființă

Trăiește, se adapă din lumină.

Chiar floarea se întoarce după soare.

Și el să stea mereu, mereu în noapte

Și întuneric veșnic; să nu vadă

Pășunea verde, câmpul smălțuit,

Nici piscurile roșii în amurg.

De mori, ești mort! Dar viu să fii și orb

E-ngrozitor! De ce mă tot priviți

Cu-atâta milă? Am doi ochi și nu pot

Să dau nici unul tatălui meu orb,

Nici o sclipire-a mării de lumină

Ce intră orbitoare-n ochiul meu!


Să nu schimbi pentr-un luciu mincinos

Mărgăritarul tău adevărat!


... cinste poți găsi

La oameni, orișicare le-ar fi treapta.


Simt că trăiesc numai când cuceresc

În fiecare zi din nou viața.


Cînd cumpănești prea mult, faci prea puține.


... tot mai bine e să ai vecini

Ghețarii, decât oamenii haini.


Durerea m-a lăsat, dar ea e viața

S-au dus și suferința, și speranța.


Ce este vechi apune, și o viață

Mai bună înflori-va din ruine.


Iubire de nu semeni, nu culegi

Nici milă.

Wilhelm Tell, Friedrich Schiller, 1804
(Wilhelm Tell, Editura Tineretului)

.....

'salem's Lot, Stephen King

Mai târziu s-a gândit cât de ușor s-a întâmplat totul, cât de blând. Însă gândul acesta nu a fost niciodată ușor de suportat. Aducea cu sine ideea de destin, deloc orb, ci echipat bine cu intenții de a-i măcina pe bieții muritori neajutorați între uriașele pietre de moară ale universului, pentru a coace o pâine necunoscută.


- ... Toți avem propriile noastre coșmaruri.


- Mark Twain a spus că romanul este o spovedanie despre toate cele, făcută de un om care nu a făcut niciodată nimic.


... în fiecare zi înveți câte ceva nou ...


Ochii aceia păreau că se lărgesc, cresc până când devin două gropi uriașe și negre, mărginite de flăcări, gropi, în care puteai să cazi și să te îneci.


Fantomele acelor zile păreau a o înghesui din toate părțile, triste ca niște buletine meteorologice ale minții anunțând vreme rea.


Singur. Da, acesta este cuvântul cheie, cel mai îngrozitor cuvânt din câte există. Cuvântul crimă nu se ridică la înălțimea lui iar cuvântul iad nu este decât un biet sinonim...


... spaimele închise în mințile mici de copii sunt mult prea mari pentru a putea trece prin deschizătura gurii.


Înainte de a adormi de tot, gândul îi zbură - și nu pentru prima dată - la ciudățenia adulților. Luau laxative, sau somnifere, sau beau ca să-și alunge monștrii și să poată adormi, iar monștrii lor erau atât de blânzi și domesticiți: slujba, banii, ... mă mai iubește încă nevasta, cine îmi este prieten. Erau insipizi în comparație cu groaza care sta obraz lângă obraz cu copilul în patul lui învăluit în întuneric, copil care nu are pe nimeni altcineva căruia să-i destăinuie, sperând că va fi deplin înțeles, decât un alt copil. Nu există terapie de grup sau servicii psihiatrice sau de asistență socială pentru copilul care trebuie să se confrunte în fiecare noapte cu lucrul acela ascuns sub pat sau în pivniță, lucrul acela care aruncă priviri lacome și face tumbe și te amenință de acolo unde ochii adulților nu pot ajunge. Noapte de noapte trebuie să porți aceeași bătălie solitară și unicul tratament împotriva ei este osificarea imaginației. Și această stare se numește maturitate.


Întotdeauna, conștient sau inconștient, pusese frica într-o ecuație simplă: frică = necunoscut.


Caracteristica esențială și definitorie a copilăriei nu este împletirea visului cu realitatea, ci înstrăinarea. Nu există cuvinte pentru descrierea drumeagurilor învăluite în cețuri întunecate ale copilăriei. Copilul înțelept recunoaște acest fapt și se supune consecințelor. Copilul care socotește prețul plătit, încetează a mai fi copil.


Își ridică ochii spre cer, ca pentru a vedea chipul lui Dumnezeu Însuși, însă cerul era indiferent.


Unele lucruri sunt mai rele decât moartea.


Ploaia ... cădea peste oraș încet și trist de parcă ar fi jelit moartea soarelui.

'salem's Lot, Stephen King, 1975
(Salem's Lot, Editura Nemira, 1995)

.....

Armance, Stendhal

- ... nu mă pot opri să socotesc adevărat ceea ce mi se pare astfel. O ființă atotputernică și bună m-ar putea oare pedepsi pentru că am încredere în ceea ce îmi spun simțurile pe care ea însăși mi le-a dăruit?


Din lașitate, nu din lipsă de pricepere, nu citim în inimile noastre ...


Cu greu te poți sustrage maladiei secolului în care trăiești ...


Nu se spune oare că mormântul iubirii este căsătoria?


... iubirea te face să uiți tot ceea ce nu este de esență divină ca ea ...


Adesea, ceea ce lipsește tinerilor făcuți pentru a fi cei mai agreabili, este tocmai școala nefericirii.


... omului i-ar fi fost dăruit graiul pentru a-și ascunde gândurile.


... știința de a te purta în lume înseamnă pentru delicatețea sufletească aproape tot atât cât cultura pentru spirit.


Ceea ce face ca nenorocirea să pară atât de crudă firilor duioase este acel licăr de speranță ce mai pâlpâie câteodată în sufletele lor.

Armance, Stendhal, 1827
(Armance, Editura Eminescu, 1976)

.....

La Petite Paroisse, Alphonse Daudet

... singurătatea e un sfetnic periculos ...


... când încercă să-și alunge amintirile, o regăsi peste tot unde se ducea, vie și prezentă la fel ca umbra fericirii lui dispărute.


- Ești mult mai tânăr decât mine ... dar te apropii ca vârstă cînd împărtășești aceeași durere.


Amprenta primelor impresii rămâne atât de adânc săpată în noi ...


Anumite fapte pot ilumina tenebrele morale ale celor mai multe ființe, străbătând până în adânc bezna acestor abisuri.


Dar chiar în timpul celor mai intime îmbrățișări ceva se interpunea între ei, îi separa mereu, ceva inert, imperios și de nepătruns care, învăluindu-l pe el într-o ușoară cămașă de zale ce-l făcea capabil să se apere cu îndârjire, îl punea la adăpost de orice rănire pe care o provoca, făcând inegal și laș acest duel fără martori și fără arme care este dragostea.


Întreaga zi ... își întrebase trecutul, de ce să se mire atunci că el îi răspunsese cu una din fantomele sale?


... priveam în vagonul cu ușile închise o musculiță care voia să evadeze și simțind obstacolul invizibil se lovea de geam furioasă, fără să se oprească; se arunca asupra lui cu toată mica ei ființă, voluntară, fremătând ... Am admirat-o pe această efemeridă plină de frenezie care, având atât de puține clipe de viață, le petrecea revoltându-se împotriva închisorii ei, împotriva banalei sufocări dintr-un vagon de clasa întâi... Cum vom ieși de aici noi ceilalți ...? cum vom scăpa din trenul nostru ...?


Nimic nu este mai molipsitor decât frica.


Vorbea umblând, zvârlind frazele încrâncenat, cu gesturile unui semănător al binelui și-al răului.

La Petite Paroisse, Alphonse Daudet, 1895
(Lidia, Editura Minerva, 1991)

.....

The Painted Veil, William Somerset Maugham

Extazul era atât de intens încât aproape că se prefăcea în durere.


... dacă nimeni n-ar vorbi decât când are ceva de spus, foarte curând neamul omenesc ar pierde deprinderea vorbirii.


- ... femeile au adeseori impresia că bărbații sunt mult mai înnebuniți după ele decât sunt în realitate.


- ... e destul de absurd să iei absolut literal lucrurile pe care le spune un om când e îndrăgostit de tine.


Dragostea nu poate fi stinsă nici măcar de un fluviu.


- ... nu-ți poți găsi pacea în muncă, în plăcere sau într-o mănăstire ci numai în sufletul tău.


- ... Unii dintre noi caută Calea cea Mare în opiu, iar unii în Dumnezeu; unii în whisky, iar alții în dragoste. Toate acestea reprezintă aceeași Cale și ea nu duce nicăieri.


Nu era oare păcat că oamenii, zăbovind așa de puțină vreme într-o lume în care era atâta durere, să se chinuie singuri atât de îngrozitor?


- Există o singură cale de a cuceri inimile, și anume, aceea de a te face aidoma celor de care vrei să fii iubită.


Doar un norișor de fum pierdut în văzduh, atât era viața omului.


- ... singurul lucru care ne dă posibilitatea să privim fără dezgust această lume în care trăim este frumusețea pe care o creează când și când din haos oamenii.


- ... Eșecul este temelia succesului, iar succesul este viziunea eșecului ...


- ... Puternic este cel care se cucerește pe sine.


... dacă uneori este nevoie să-i minți pe alții e întotdeauna rușinos să te minți și pe tine.

The Painted Veil, William Somerset Maugham, 1925
(Vălul, Editura Miron, 1992)

.....

Une Vie, Guy de Maupassant

Arunca pretutindeni amintiri, așa cum arunci semințe în pământ, amintiri din acelea ale căror rădăcini nu pier până la moarte.


... fiecare inimă își închipuie că ea a tresărit întâi în fața nenumăratelor senzații care au făcut să bată inimile primilor oameni, și le vor mai face să bată și pe ale ultimilor bărbați și femei.


... se avânta spre viitorul plin de bucurii, scăldându-se în nădejdi.


Sunt clipe când totul se arată schimbat în jurul nostru, până și gesturile au alt înțeles, până și orele nu mai par a fi la locul lor obișnuit.


... când se întoarseră amândoi, se găsiră față în față, atât de aproape încât își simțeau respirația pe obraji; și se uitară unul la altul. Se uitară cu una din acele priviri fixe, ascuțite și pătrunzătoare, în care două suflete cred că se contopesc. Se căutară în ochi, dincolo de ochi, în acel necunoscut nepătruns al ființei, cercetându-se cu o întrebare mută și stăruitoare. Ce vor fi unul pentru altul? Ce va fi viața pe care o începeau împreună? Ce bucurii, ce fericiri sau ce dezamăgiri își rezervau unul altuia în lunga și indisolubila singurătate a căsătoriei? Și li se păru, la amândoi, că nu se văzuseră încă până atunci.


... simțea între ei un val, ca un obstacol, înțelegând pentru întâia oară că două făpturi nu se pătrund niciodată până în suflet, până în adâncul gândurilor, că merg alături una de alta, îmbrățișate uneori dar niciodată contopite, și că ființa morală a fiecăruia dintre noi rămâne veșnic singură în viață.


Inima are taine pe care nici o rațiune nu le pătrunde.


- Pâraiele mici fac râurile mari!


Îți plângi uneori iluziile cu aceeași tristețe cu care îți plângi morții.


- ... Nimic nu-i mai groaznic, când ești bătrân, decât să-ți vâri iarăși nasul în tinerețe!


Apoi timpul, în veșnica lui trecere, lunile așternându-se peste luni își cernură uitarea, ca o pulbere tot mai deasă, peste toate amintirile și peste toate suferințele.


Oare Dumnezeu putea să fie răzbunător și pizmaș, cum sunt oamenii? Dar dacă nu s-ar arăta pizmaș, nimeni nu s-ar teme de el, nimeni nu l-ar adora. Ca să-l cunoaștem mai bine, fără îndoială, li se înfățișează oamenilor cu propriile lor sentimente.


- ... viața nu-i niciodată chiar atât de bună, dar nici chiar atât de rea pe cât pare.

Une Vie, Guy de Maupassant, 1883
(O Viață, Editura Minerva, 1992)

.....

La Dame Aux Camélias, Alexandre Dumas, fils

... ce poate fi mai jalnic decât bătrânețea viciului ...


Sufletul are tainițe ciudate.


... în puțin se află totul. Copilul este mic, dar în el este cuprins omul; creierul este strâmt, dar el adăpostește cugetarea; ochiul nu este decât un punct, dar îmbrățișează spații imense.


E tare greu să alini o durere de care ești străin ...


Ce sublimă copilărie este și amorul!


- ... simt că aș înnebuni nu numai dacă nu m-ai iubi, dar chiar de nu mi-ai îngădui să te iubesc.


- ... având de trăit mai puțin decât ceilalți, mi-am îngăduit să trăiesc mai repede.


Încăperea mi se părea acum prea mică pentru a putea să cuprindă fericirea ce mă stăpânea; aveam nevoie de natura întreagă spre a-mi deschide inima.


- ... deșertăciunea de a avea rochii, trăsuri, diamante nu ne dă pace și ne atrage; dai crezare la tot ce ți se spune, deoarece prostituția își are legea ei, și încetul cu încetul îți distrugi sufletul, trupul, frumusețea; lumea se ferește de tine ca de o fiară, ești disprețuită ca un paria, nu ești înconjurată decât de oameni care îți iau întotdeauna mai mult decât îți dau, și într-o bună zi mori ca un câine, după ce-ai nenorocit pe alții și te-ai nenorocit și pe tine.


- Iubirea adevărată te face întotdeauna mai bun, oricare ar fi femeia care o inspiră.


Patul gol mi se părea că ia uneori înfățișarea unui mormânt.


- Cu cine trăiește?

- Cu nimeni și cu toată lumea.


Câți fericiți care nici nu-și dau seama de acest lucru!


Cum de se redeșteaptă setea de a trăi - în fața spectacolului vieții și al fericirii altora - la cei care abia în ajun, în singurătatea sufletului lor și în întunecimea camerei lor de suferință, își doreau cât mai neîntârziat sfârșitul?

La Dame Aux Camélias, Alexandre Dumas, fils, 1848
(Dama Cu Camelii, Editura Pentru Literatură, 1966)

.....

Prestuplenie I Nakazanie, Fjodor Mihajlovich Dostoevskij

Totul, totul e în mâinile omului și el lasă totul să-i scape numai și numai din pricina lașității...


... cât de neînsemnate sunt toate!...


- ... sărăcia nu este un viciu, acesta este un adevăr. Mai știu, și asta nu este mai puțin adevărat, că nici beția nu este o virtute. Dar mizeria, ... mizeria este un viciu. În sărăcie mai păstrăm încă noblețea sentimentelor înnăscute. În mizerie, însă, nu le mai păstrează nimeni și niciodată.


Ar fi vrut să adoarmă, să uite tot, apoi să se trezească și să înceapă o viață nouă...


- ... nu crezi tu că mii de binefaceri ar justifica o crimă, o singură crimă neînsemnată? Mii de vieți salvate de mizerie și descompunere cu prețul unei singure vieți. O singură moarte și, în schimb, sute de vieți salvate - nu vezi, e aproape o chestiune de aritmetică!


Este de ajuns să-ți păstrezi prezența de spirit și întreaga putere de voință, și obstacolele vor fi învinse la timpul lor, pe măsură ce le voi studia mai în amănunt...


- ... dacă ar fi să judecăm lumea sub toate aspectele, câți oameni cumsecade ar mai rămâne în picioare?


- ... după tineret poți judeca ce mai e nou pe lume ...


- ... pasiunea este mărturia entuziasmului pe care îl trezește un anumit țel, precum și revolta împotriva împrejurărilor vitrege exterioare care împresoară acest țel.


... un condamnat la moarte, cu un ceas înainte de execuție, spunea, sau se gândea, că dacă ar fi silit să trăiască undeva la o mare înălțime, pe piscul unei stânci oarecare, pierdută în ocean, pe un loc atât de îngust încât abia i-ar fi încăput picioarele, iar jur-împrejur ar fi numai prăpastii, valuri, întuneric etern, singurătate și furtună, și să rămână pe spațiul acela de jumătate metru o viață întreagă, o mie de ani, o veșnicie, tot ar fi mai bine decât să moară! Numai să trăiești, să trăiești, să trăiești! Oricum ar fi viața - dar să trăiești!... Cât adevăr e în asta, Doamne, cât adevăr! Cât de ticălos e omul! Dar și mai ticălos este acela care pentru asta îl numește ticălos.


- ... Ca să ajuți, trebuie mai întâi să ai dreptul s-o faci ...


- ... Oamenii cu adevărat mari cred că trebuie să se simtă foarte triști pe pământ ...


- ... Rațiunea e uneori robită de pasiune ...


- ... Coarnele nu sunt altceva decât urmarea firească a oricărei căsătorii legitime, o îndreptare, cum s-ar zice, un protest, așa încât în acest sens nu sunt câtuși de puțin înjositoare... Și dacă vreodată - presupunând că aș putea să comit această absurditate - aș încheia o căsătorie legitimă, afurisitele dimitale coarne au să mă bucure nespus, am să-i spun atunci soției mele: Draga mea, până azi te-am iubit numai, de acum înainte te stimez pentru că ai știut să protestezi.


... își închipuise că va putea într-un fel sau altul să se ferească de răutatea oamenilor prin prudență, blândețe și supunere față de toți și de fiecare în parte.


Ședeau amândoi alături, triști, zdrobiți, ca doi oameni aruncați după furtună pe un țărm pustiu.


- ... Toate-s relative în lumea asta ...


- ... ca să judeci pe unii oameni trebuie mai întâi să renunți la unele păreri preconcepute și la obișnuința pe care ți-o creează oamenii și obiectele care ne înconjoară în toate zilele.


- ... Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea și ceva mai ușor decât lingușirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanță și apoi e bucluc. Dacă în lingușire absolut toate notele sunt false, ea totuși face plăcere și este ascultată fără supărare.


- Frate, frate, ce tot vorbești! Ai vărsat sânge! ...

- Sânge pe care-l varsă toată lumea, urmă el aproape cu frenezie. Sânge care se varsă și s-a vărsat de când lumea și pământul, care curge în șuvoaie, ca șampania, și pentru care unii sunt încununați la Capitoliu și numiți mai târziu binefăcătorii lumii.


Voiau să vorbească și nu puteau. Le erau ochii plini de lacrimi. Amândoi erau palizi și slabi; dar pe chipurile acestea bolnăvicioase și palide străluceau zorile unor preschimbări depline, a învierii și renașterii lor la o viață nouă. Îi regenerase dragostea, inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viață pentru inima celuilalt.

Prestuplenie I Nakazanie, Fjodor Mihajlovich Dostoevskij, 1866
(Crimă Și Pedeapsă, Feodor Mihailovici Dostoievski, Editura Pentru Literatură, 1962)

.....

The Shining, Stephen King

... se aplecă asupra aburului parfumat al ceaiului și plânse. Cu durere și disperare pentru trecut, cu spaimă pentru viitor.


... teama își făcuse culcuș lângă inima lui, adâncă și îngrozitoare ...


- ... cu lingușeala se ung roțile lumii.


- ... Câteodată copiii cresc în închipuirile lor ca într-o pereche de pantofi prea mari.


- ... Când un adult pretinde că vede lucruri care nu există, îl considerăm numai bun pentru cămașa de forță. Când un copil zice că a văzut un pitic în cameră sau un vampir la fereastră, zâmbim cu indulgență.


Închide ochii și totul va dispărea.


... urlă. Dar nici un sunet nu-i ieși de pe buze, întorcându-se înăuntru, tot mai înăuntru, urletul căzu în întunericul din el ca un bolovan într-o fântână.


Doar tăcerea îi răspunse.


Un deget înghețat îl apăsă ușor pe șira spinării, scăzându-i temperatura cu zece grade. Fu urmat imediat de altele, și toate acestea își croiră drum spre măduva din oase, cântând pe coloana lui vertebrală, de parcă ar fi fost un instrument cu o singură coardă.


Roțile progresului, mai devreme sau mai târziu, te duceau înapoi de unde porniseși.


Încercă să deslușească răspunsul în ochii umbriți ai lui ..., dar era mult prea mult întuneric acolo, mult prea mult întuneric, era ca și când ai încerca să citești vreo emoție în orbitele golite ale unui craniu.


O copleși un val de teroare neagră, ca miezul de noapte.


Urla; urla, dar acum nu mai avea voce, iar panica și sfârșitul, și osânda veșnică se învolburau zbierându-i doar în minte, dizolvându-se, pierzând gând și voință, căutând, negăsind, ieșind, fugind, ieșind în vid, în nimic, sfărâmându-se.


Lacrimile care vindecă sunt și lacrimi care pârjolesc și sfâșie.


- ... felul cum trebuie să fie și felul în care se petrec în realitate lucrurile sunt două chestii diferite. Lumea este un loc dur ... Nu-i pasă de nimeni. Nu te urăște pe tine sau pe mine, dar nici nu ne iubește. Se întâmplă lucruri teribile în lumea asta, pe care nu le poate explica nimeni. Oamenii buni mor în chinuri și-i lasă singuri pe cei care îi iubesc. Uneori ți se pare că numai oamenii răi sunt sănătoși și bogați.


... să mergi înainte, indiferent ce se întâmplă. Adună-te și mergi înainte.

The Shining, Stephen King, 1977
(Shining, Editura Nemira, 2003)

.....

Wuthering Heights, Emily Brontë

- ... e straniu cum obișnuința poate să ne modeleze gusturile și ideile ...


El avea vreo patruzeci de ani, vârsta maturității la care bărbații rareori fac greșeala să se lase convinși că fetele tinere se căsătoresc cu ei din dragoste, acest vis fiind rezervat ca mângâiere la vârste mai înaintate.


- ... Un om înțelept ar trebui să-și găsească suficientă companie în el însuși.


- ... Rațiunea mea de a trăi este el. Dacă totul ar dispărea și doar el ar rămâne, aș continua să exist; și dacă tot restul ar rămâne, dar el ar pieri, universul ar deveni străin pentru mine și eu n-aș mai face parte din el.


... până la urmă tot suntem nevoiți să fim noi înșine ...


... cei blânzi și generoși au doar un egoism mai echilibrat decât cei tiranici ...


... nu-și mai lua privirea de la el, ca și când s-ar fi temut că ar fi putut dispărea dacă ea s-ar fi uitat în altă parte.


... se uita la ea atât de intens încât am crezut că forța privirii îi va umple ochii de lacrimi; dar ei ardeau de spaimă, nu se topeau.


- ... Eu n-am decât o singură rugăciune - am s-o repet până-mi va înțepeni limba: - ... fie să nu-ți găsești odihna atât timp cât voi trăi eu! Ai spus că te-am omorât - urmărește-mă, atunci! Așa cred că fac cei uciși cu ucigașii lor - îi urmăresc. Știu că stafiile au bântuit dintotdeauna pe pământ. Să fii veșnic cu mine - ia orice formă - înnebunește-mă! Dar nu mă lăsa în acest abis unde nu te pot găsi! Oh, Doamne! E cu neputință de suportat! Nu pot trăi fără viața mea! Nu pot trăi fără sufletul meu!


- ... trădarea și violența sunt săgeți ascuțite la ambele capete: ele îi rănesc mai tare pe cei care le aruncă decât pe dușmanii lor.


... plânsul părea că devenise ocupația ei favorită.


- ... cei care-și fac datoria sunt întotdeauna răsplătiți, în cele din urmă.


- ... E o frumusețe, asta e adevărat: dar nu e un înger.


- ... oare, ce nu este pentru mine legat de ea? Și ce, oare, nu mi-o amintește necontenit? Nu mă pot uita în jos, pe podea, fără să-i văd trăsăturile desenate pe lespezi! În fiecare nor, pe fiecare copac... umplând aerul nopții și întrezărită pe fiecare obiect în timpul zilei... sunt înconjurat de imaginea ei! Cele mai comune fețe de bărbați și de femei - chiar și trăsăturile mele - își bat joc de mine semănând cu ea. Întreaga lume este o înfiorătoare colecție de amintiri, care îmi spun că ea a existat și că am pierdut-o!


... am ascultat adierea vântului prin iarbă și m-am întrebat cum și-ar putea închipui cineva că aceia care se odihneau în acel pământ liniștit ar avea vreodată somnul tulburat..

Wuthering Heights, Emily Brontë, 1847
(La Răscruce De Vânturi, Editura Prietenii Carții, 2002)

.....

Faust. Eine Tragödie, Johann Wolfgang von Goethe

N-aveam nimic și-mi ajungea!


Dă-mi neînfrânarea ispitirii

Plăcerea plină de dureri,

Puterea urii ș-a iubirii,

Dă-mi tinerețea mea de ieri!


Să urmărești izbânda cea cinstită

Nu zăngănirea vorbelor, deșartă!


Da, cuvântări în sclipitor vestmânt

Ce oglindesc a lumii vanitate,

Sunt sterpe, ca și-al toamnei umed vânt

Ce șuieră prin frunzele uscate.


Ah! arta este lungă

Și-i prea scurtă vieața!


La studiu sunt zelos pe cât se poate;

Deși știu multe,-aș vrea să le știu toate.


Din mii de cărți am să descopăr oare

Că-i chinuit al oamenilor neam

Și că-ntâlnești un fericit arare?


Dorul de-a ști în sânul meu e mort,

Eu vreau ce-i dat întregei omeniri,

Durerea ei să pot și eu s-o port,

Să sorb în mine orișice simțiri,

Înalt ș-adânc în suflet să-mi topesc,

Pe sân plăceri și chin să-mi grămădesc,

Să mă preschimb astfel în lumea toată,

Și să dispar apoi cu ea deodată.


Amicul meu, cu toate-o să te-obișnuiești;

De te încrezi în tine, vei ști și să trăiești.


... ce e nou din vechi se trage


Deprins e omul, când aude vorbe,

Să creadă că sub ele-i și gândire.


Dureri prin bucurii, așa ni-i dat.


Nu-s eu fugarul, rătăcitul,

Nu-s un neom fără de scop și stare,

Ce ca șuvoiu-și duce vâjâitul

Colo-n abis cu lacomă turbare?


Să zdrobești pe nevinovatul ce-ți iese în cale, așa obișnuiesc tiranii să se ușureze în strâmtoare.

Faust. Eine Tragödie, Johann Wolfgang von Goethe, 1808
(Faust, Partea Întâi A Tragediei, Editura Prietenii Carții, 2001)

.....

Sapho, Alphonse Daudet

... răsturnându-i cu amândouă mâinile capul în poală, îl sorbea, îi respira ochii, părul, toată fața, ca pe-un buchet.


... trăia într-o singurătate plină de amintiri și de păreri de rău ...


Când nu-i mai ai pe bătrânii tăi, dacă ai ști ce rău îți pare că nu le-ai dăruit mai multă vreme ...


La întoarcere, fiii risipitori, după bucuriile sosirii, după belșugul ospățului cu vițelul gras și al duioaselor efuziuni, duc totdeauna dorul vieții nomade și le pare rău după ghinda amară și după turma leneșă de mânat.


... el era acolo, în odaia lor din fața gării cu acoperișuri cenușii, pradă dezmierdărilor nebune și a dorinței furioase care-i agăța unul de altul cu încleștări de înecați ...


- ... Iubirea i-a redat onoarea.


- ... Nenorocirea ține totdeauna mai mult decât cel ce-o aduce ...


- ... Oare vârsta-i face pe oameni bătrâni?


... cu suflarea buzelor, cu voluptoasa îmbrățișare a ochilor ei, și prin dezmierdări copilărești, cu mâinile-i trecute peste fața care se încorda, cu degetele prin părul, pe gura lui, ea încerca să ațâțe cenușa rece a dragostei lor ...


... viața în doi, mereu împreună la masă și în pat, zămislește o țesătură de legături nevăzute și mărunte, a cărei trăinicie nu se arată decât la durerea și la sforțarea rupturii. Înrâurirea apropierii de cineva și a obișnuinței e atât de miraculos pătrunzătoare, încât două ființe care trăiesc aceeași viață ajung să și semene una cu alta.


Trei luni de iarnă ca să se vadă, să se cunoască mai bine, să se dorească, trăind din plin vremea drăgăstoasă și încântătoare de după întâia privire, care leagă sufletele, și întâia mărturisire, care le tulbură.


... parcă privea cu tristețe pereții tixiți de coroane aurite cu panglici, de medalii, de cadre comemorative, rămășițe glorioase și trufașe, lăsate cu mărinimie nevestei ca o compensație, și pe care ea le îngrijea ca pe ornamentele de mormânt ale fericirii ei.


- ... De o patimă rea care te-a apucat în clipa potrivită, și te stăpânește puternic, oare crezi că mai poți scăpa vreodată?


... Și nimicnicia vieții lui sfărâmate, pustiite, toată numai cioburi și lacrimi, i se arată, cu câmpul gol, recoltele strânse pentru totdeauna, numai pentru femeia aceasta care-i scăpa ...

Sapho, Alphonse Daudet, 1884
(Sapho, Editura Doris, 1991)

.....

Mjortvye Dushi, Nikolaj Vasil'evich Gogol'

- ... Să n-ai bani, dar să ai oameni buni cu care să mai schimbi o vorbă ...


O conversație plăcută e mai bună decât orice mâncare.


... pe lume există o mulțime de lucruri de neînțeles chiar și pentru mintea cea mai cuprinzătoare.


Să ne închipuim, bunăoară, un birou, nu aici, ci peste mări și țări, iar în birou, să ne închipuim un șef. Uitați-vă, vă rog, cum stă el în mijlocul subalternilor lui - nici nu-i chip să scoți o vorbă de spaimă. Ce mândrie! Câtă noblețe! Și câte altele nu vădește chipul lui?! Îți vine să iei pensula și să-l pictezi: Prometeu, un adevărat Prometeu! Privire de vultur, călcătură lină și măsurată. Același vultur, de îndată ce iese din cancelarie și se apropie de biroul șefului său, pășește grăbit ca o potârniche, cu hârtiile subsuoară, ca vai de el. În societate sau la o serată, dacă cei de față au un grad mic, Prometeu rămâne Prometeu. Dar dacă se află prin preajma lui unul cât de cât mai mare decât el, Prometeu suferă o metamorfoză pe care n-ar fi născocit-o nici Ovidiu; se face cât musca, mai mic chiar decât o muscă, se preface într-un fir de praf!


... era într-o măsură oarecare un om istoric, căci nici o serată, la care lua și el parte, nu se termina fără vreo istorie.


... oamenii sunt ușuratici și lipsiți de agerimea minții, așa că un om îmbrăcat într-alt costum li se pare altul.


... pumnul omului apucător nu se poate face palmă întinsă.


Până la câtă micime, cârpăceală și josnicie poate să coboare un om! Să se schimbe într-atâta! Să fie oare cu putință acest lucru? Orice-i cu putință! Cu un om se poate întâmpla orice! Și tânărul înflăcărat de astăzi s-ar da îngrozit înapoi dacă cineva l-ar zugrăvi cum va ajunge la bătrânețe. Luați, așadar, cu voi la drum - atunci când ieșiți din anii fragezi ai tinereții și pășiți pragul crâncenitei maturități care înăsprește pe om - luați-vă cu voi toate simțămintele omenești. Și nu le lepădați în drum, căci mai târziu nu le veți găsi! Iar cumplita și înspăimântătoarea bătrânețe, care așteaptă în cale, nu vă va da nimic din ce ați pierdut. Mormântul e mai generos, căci pe mormânt va scrie: Aici zace un om! Dar nimic nu vei putea citi în trăsăturile împietrite și reci ale bătrâneții necruțătoare.


Ce este viața noastră? O vale în care s-au cuibărit amărăciunile. Ce este lumea? O mulțime de oameni fără simțăminte.


Oricât de nătânge ar fi vorbele unui nerod, uneori sunt de ajuns ca să zăpăcească chiar pe un om inteligent.


Avem cu toții o mică slăbiciune - aceea de a ne cruța cât de cât pe noi înșine și de a căuta să ne vărsăm necazul pe semenul nostru, de pildă, pe un servitor, pe un subaltern care ne iese în cale, pe nevastă sau, în sfârșit, pe un scaun cu care dăm de-a azvârlita tocmai până la ușă - din care pricină i-a sărit un picior și speteaza - pentru ca să știe și el ce este mânia.


Frica e mai molipsitoare decât ciuma și se ia fulgerător.


... ce fel de ființă e omul: e înțelept și priceput în tot ce-i privește pe alții, dar nu pe sine.


... în letopisețul universal al omenirii sunt multe veacuri pe care le-ai șterge din întinderea timpului și le-ai nimici ca netrebuincioase. Pe lume au fost multe rătăciri, în care s-ar părea că, astăzi, n-ar mai cădea nici un copil măcar. Câte poteci întortocheate, părăsite, înguste, ocolite și de nestrăbătut își alegea omenirea în căutarea veșnicului adevăr, când avea deschisă înaintea ei calea dreaptă, ca un drum care duce spre un palat măreț, destinat unui rege! E mai largă și mai frumoasă decât toate celelalte căi, e luminată ziua - de soare, iar noaptea - de focuri; dar șuvoiul oamenilor o ia mereu pe de lături, prin beznă. Și de câte ori, deși călăuziți de o înțelepciune pogorâtă din cer, n-au apucat-o razna și n-au rătăcit? De câte ori, ziua-n amiaza mare, n-au nimerit într-o înfundătură? De câte ori n-au fost în stare să-și învăluie unul altuia ochii cu ceață și, târându-și picioarele după licăririle din mlaștini, să se afunde de tot, întrebându-se deodată, îngroziți, unul pe altul: cum scăpăm de aici? Unde e drumul? Generația de astăzi vede, mă rog, totul limpede, se minunează de rătăcirile trecute și râde de neștiința strămoșilor, fără să-și dea seama că în acest letopiseț, scris cu litere de foc ceresc, fiecare slovă strigă; că un deget amenințător urmărește pretutindeni generația de astăzi și o arată; dar generația râde, încrezută și trufașă, și începe un nou șir de rătăciri, de care, mai târziu, își vor bate joc, la rândul lor, urmașii.


Toate la rândul, la locul și la vremea lor!


... păstrează banul și pune-l bine; e lucrul cel mai de nădejde din lume. Colegul sau prietenul te trage pe sfoară și, la nenorocire, te lasă cel dintâi; banul nu te lasă însă niciodată, orcât de mare ți-ar fi nenorocirea. Cu bani, faci ce vrei și răzbești orișiunde pe lume.


Patimile omului sunt nenumărate ca nisipul mării; nici una din ele nu seamănă cu alta, și toate, atât cele josnice, cât și cele frumoase, la început supuse omului, ajung mai târziu să-l stăpânească.


... cerea el elevului tot ce alții cer fără nici un rost de la orice copil: acea înaltă înțelepciune a omului care știe să nu râdă de altul, dar să îndure batjocura; să fie îngăduitor față de proști, să nu se mânie, să nu-și iasă din fire, orice s-ar întâmpla, să nu se răzbune niciodată, rămânând veșnic într-o deplină liniște sufletească ...


... tinerețea e fericită tocmai pentru că are în fața ei viitorul.


Despre singurătate se rosti în chip fericit, anume că ea hrănește gândurile mari. Aruncând o privire în bibliotecă și lăudând îndeobște cărțile, zise că ele feresc omul de trândăvie.


Câte nu-i trec omului prin minte în timpul plimbărilor lui, fel de fel de lucruri care adesea îl răpesc urâcioasei clipe de față, nu-i dau pace, îl ațâță, îi zgândăresc închipuirea și-i sunt dragi, chiar dacă e încredințat că nu se vor împlini niciodată.


Era proaspătă, avea chipul alb și rumen, și era frumoasă ca o zi însorită ...


- ... toate prostiile îți vin în cap atunci când nu muncești.


- ... a vedea lumea, perindarea oamenilor este, ca să zic așa, o carte vie, o știință.


- ... Ce depărtare nemărginită între cunoașterea lumii și priceperea de a folosi această cunoaștere!


- ... fericirea nu stă în avere, care poate fi confiscată, ci în ceea ce nimeni nu poate să-mi fure sau să-mi ia!

Mjortvye Dushi, Nikolaj Vasil'evich Gogol', 1842
(Suflete Moarte, Nikolai Vasilievici Gogol, Editura Univers, 1987)

.....

Idiot, Fjodor Mihajlovich Dostoevskij

... timpul știe să rabde multe ...


Prin sârguință învingi orice.


... firea omului adesea refuză să se supună înțelepciunii ...


El își amintea, de altfel, că și înainte se-ntâmpla uneori să-i vină gânduri stranii când se uita, de pildă, în ochii ei: o întunecime profundă și misterioasă se cerea pătrunsă în adâncul lor ca o enigmă.


- ... și într-o închisoare poți afla o viață de o bogăție nemăsurată.


- ... Nu trebuie să ascundem nimic copiilor sub pretext că sunt încă mici și că la vârsta lor e prea devreme să cunoască unele lucruri.


- ... Totul e să știi să perseverezi până la capăt - iată secretul.


- ... Ceea ce-i mai urât și mai dezgustător, e că banul îți aduce până și talent.


... ce ușor se deprinde omul cu luxul și ce greu îi vine să renunțe la el, după ce i-a devenit o necesitate.


- ... Lasă-te în voia vremii - totul va trece!


- ... Căci sărac sunt și gol, un atom în vârtejul lumii.


Trăia clipe grele, de mare neliniște și de încordare chinuitoare, și instinctiv căuta singurătatea. Simțea nevoia de a fi singur și de a se lăsa în voia acestui supliciu moral, rămânând absolut pasiv la toate, fără a mai căuta vreo soluție sau ieșire. Refuza cu dezgust să rezolve avalanșa de nedumeriri care-i dădeau năvală în suflet, copleșindu-i întreaga ființă.


Compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existenței pentru întreaga umanitate.


Omul are nevoie să creadă în ceva! Să creadă în cineva!


"Mai bine să trăiască în îndestulare și să fie fericit fără originalitate", gândește orice mamă, legănându-și odorul.


De ce această veșnică amărăciune a oamenilor, agitația și frământarea lor fără sfârșit ... ?


... oamenii sunt făcuți ca să se chinuiască unii pe alții.


... săvârșind o faptă bună, sub orice formă ar fi, îți dai o parte din personalitatea dumitale și primești o parte din personalitatea celuilalt ...


Înjosim prea tare providența când, de ciudă că nu suntem în stare s-o înțelegem, îi atribuim felul nostru de a judeca.


- Buna-cuviință și demnitatea ți le dictează inima și nu le înveți ...


... dragostea îi face pe oameni să se simtă egali ...


Dragostea abstractă pentru umanitate ascunde aproape întotdeauna o iubire egoistă față de tine însuți.


E absurd să cauți idealul!


... la baza acțiunilor omenești sunt cauze mult mai complexe și mai variate decât acelea pe care, de obicei, încercăm să le determinăm mai târziu și rareori ele se conturează cu destulă precizie.


E bine că s-a întâmplat așa sau nu? Dacă nu e bine (ceea ce e în afară de orice îndoială), de ce anume nu e bine? Și dacă-i bine (tot ce se poate), mai știi, de ce anume e bine?


- ... Oamenii de pe vremuri n-aveau, ca să spun așa, decât o singură idee; acum, oamenii sunt mai nervoși, mai evoluați, mai sensibili, profesează două sau trei idei deodată.


- ... Pe acela de care te temi, nu-l disprețuiești!


- ... ceea ce începe prin minciună trebuie să sfârșească tot prin minciună ...


Destul ne-am distrat, e timpul să dăm ascultare înțelepciunii ...

Idiot, Fjodor Mihajlovich Dostoevskij, 1869
(Idiotul, Feodor Mihailovici Dostoievski, Editura Pentru Literatură Universală, 1962)

.....

Christine, Stephen King

... era destul de bătrân ca să fi văzut toate ciudățeniile.


... părinții tăi - cu cele mai bune intenții - ar fi fericiți să te țină pentru totdeauna în starea de copilărie.


- ... părinții nu sunt altceva decât niște copii mari până când copiii lor îi târăsc în maturitate ...


... ce-i sperie de fapt pe oameni în procesul de maturizare este faptul că încetezi să porți o mască a vieții și o înlocuiești cu alta. Dacă să fii un copil înseamnă să înveți să trăiești, atunci să fii adult înseamnă să înveți să mori.


- Câteodată oamenii nu pot să înțeleagă unele lucruri până când nu le simt pe pielea lor ...


... soarele se juca de-a v-ați ascunselea cu câțiva norișori inofensivi.


... omul este ca iarba care crește și apoi este tăiată, omul este ca o floare care înflorește primăvara și se ofilește, omul este îndrăgostit și iubește ceea ce trece.


Nu aș fi putut să concep că există o putere a trecutului care întinde brațe descărnate spre cei vii.


Eu cred că felul cum te comporți când pierzi te caracterizează mult mai bine decât modul cum știi să câștigi.


Eu cred că fiecare om are în creier o supapă de reglare, iar în momentele de stres sau de necazuri o poți deschide și să bagi totul în șanțul de drenaj din fundul minții: te descotorosești de problemă. O îngropi. Doar că acel șanț de drenaj duce în subconștient și câteodată, în vise, cadavrele de acolo se trezesc și umblă.


... sărutul era ca și cum ar fi inspirat aroma curată a unei păduri în timpul ploii.


Inima lui părea să fie apăsată ușor de un deget rece.


... cei tineri acceptă întotdeauna cu mare greutate mărturii neplăcute despre propria lor mortalitate.


Trebuie să fii gata să te ajuți singur înainte ca oricine altcineva să te poată ajuta.


- ... o dată ce ai iubit pe cineva... nu cred că îți trece vreodată.

Christine, Stephen King, 1983
(Christine, Editura Nemira, 1994)

.....

Anna Karenina, Lev Nikolaevich Tolstoj

A mea este răzbunarea, eu voi răsplăti


Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nenorocită în felul ei.


N-avea alt răspuns afară de acela pe care viața îl dă îndeobște problemelor celor mai complicate și insolubile: să te iei cu treburile zilei, adică să uiți. Nu mai putea căuta uitare în somn, cel puțin până la noapte. ... Nu-i mai rămânea decât să caute uitare în visul vieții.


... o recunoscu în mijlocul mulțimii cum ai recunoaște un trandafir între urzici. ... o vedea cum vezi soarele, chiar fără să-l privești.


... acum sunt fericit, fericit măcar cu nădejdea...


- ... Varietatea, farmecul și frumusețea vieții se compun din umbre și lumini.


E o copilărie să te lași stăpânit de trecut.


Fața ei strălucea de o lumină lăuntrică, dar strălucirea aceasta n-avea nimic vesel, ci semăna cu răsfrângerea sinistră a unui incendiu pe o noapte întunecoasă.


Primăvara e anotimpul planurilor și al nădejdilor.


- Poate că sunt fericit pentru că mă bucur de ceea ce am și nu tânjesc după ceea ce-mi lipsește ...


- ... femeia e o ființă pe care oricât ai studia-o rămâne veșnic nouă.


- ... Un matematician a spus că plăcerea stă nu în descoperirea adevărului, ci în căutarea lui.


Era însă acasă, și acasă până și pereții îți vin în ajutor.


O prefăcătorie oarecare poate înșela pe omul cel mai deștept și mai pătrunzător, pe când copilul cel mai mărginit o descoperă îndată, din instinct, oricât de bine ar fi ascunsă prefăcătoria, și simte o repulsie față de ea.


Orice om în a cărui viață se ivesc unele complicații își închipuie fără să vrea că numai lui i se întâmplă asta, că numai el este în stare să facă față la asemenea greutăți și nu se gândește că și ceilalți oameni pot avea încurcături tot atât de mari ca cele prin care trece el.


Muncesc, urmăresc un țel, dar am uitat că totul se va sfârși, că totul duce spre moarte.


- ... Cine urmărește un scop admite și mijloacele de a-l atinge.


- ... toată lumea noastră nu-i decât o pătură subțire de mucegai care s-a întins pe o planetă minusculă. Când mă gândesc că ideile, faptele noastre, ceea ce credeam că se poate înfăptui măreț... nu-s decât fire de nisip!...


... fericirea n-o afli decât în tine însuți.


Își dădea seama de veșnica greșeală a oamenilor care își închipuie că fericirea constă în îndeplinirea dorințelor.


... unui om nemulțumit îi vine greu să nu arunce vina nemulțumirii lui pe altul și mai cu seamă pe acela care e cel mai aproape de dânsul.


... când stai la îndoială e mai bine să te abții.


- ... plăcută nu-i răsplata, ci munca.


- ... când iubești pe cineva, iubești omul în întregime, așa cum este el, nu așa cum ai dori să fie.


- ... Dacă ai sta să cauți desăvârșirea n-ai mai fi mulțumit niciodată.


- ... În iubire nu există mai mult sau mai puțin.


... ce frică mi-e de mine însămi ...


Era un strigăt îndrăzneț, obraznic, care nu vroia să țină seama de nimic - strigătul unei noi ființe omenești, venită pe lume în chip neînțeles, nu se știe de unde.


Cel mai îngrozitor e că nu poți smulge trecutul cu rădăcină cu tot! Nu poți să-l smulgi, dar îi poți îngropa amintirea.


... lupta pentru existență, ura, ăsta-i singurul lucru care-i unește pe oameni.


... unde se sfârșește dragostea, acolo începe ura...


... oare nu suntem toți aruncați pe lume numai ca să ne urâm și să ne chinuim - pe noi înșine și pe alții?


- Rațiunea a fost dată omului ca să scape de ceea ce-l supără ...


... lumina la care citise cartea vieții, plină de zbucium și înșelăciuni, de durere și răutate, străluci ca o flacără mai vie decât oricând, sfâșiind bezna, apoi flacăra șovăi și se stinse pentru totdeauna.


... se îngrozise, nu atât de moarte, cât de viață - despre care habar n-avea de unde vine, pentru ce, cu ce scop și ce reprezintă în sine.


Fără să știu ce sunt și pentru ce mă aflu aici, nu pot trăi. Iar asta n-o pot ști. Prin urmare nu pot să trăiesc.


În timpul infinit, în infinitatea materiei, în spațiul infinit, răsare o celulă organică, ține un timp, apoi se spulberă, și asta sunt eu.

Anna Karenina, Lev Nikolaevich Tolstoj, 1877
(Anna Karenina, Lev Tolstoi, Editura Pentru Literatură, 1964)

.....

Pet Sematary, Stephen King

... nu se auzeau decât șoaptele somnului.


Bătrânii dorm tare puțin. Poate că stau de veghe.


Râul lung curgea liniștit, adâncit parcă în propriile-i vise.


Avea treizeci și cinci de ani și i se părea că toți aceștia trecuseră tot atât de iute și efemer ca o pală de vânt pe sub ușă.


Pisicile sunt gangsterii lumii animalelor: trăiesc în afara legii și, deseori, mor acolo.


- ... nu cred că vreun copil uită minciunile pe care i le spun părinții.


Crede cineva că îi înțelege, într-adevăr, pe copii?


- ... Nu este sfârșitul vieții, ci sfârșitul durerii.


- Căci bărbatul și femeia sunt ca florile de pe vale, care astăzi înfloresc, iar mâine sunt sortite pieirii. Vremea omului este precum anotimpul - așa vine și așa trece.


... timpul, în scurgerea lui, încorporează câte o stare a sufletului omenesc într-alta, până când se obține un soi de curcubeu al emoțiilor.


... se întrebă ... dacă nu cumva copilăria era o perioadă mai mult a uitării decât a învățării.


... cimitirul ... e cel mai popular loc din oraș; oamenii își dau viața să ajungă aici.


... nu se auzea decât tăcerea.


Cuvântul rostit se prăvăli în liniștea desăvârșită ca o piatră aruncată într-o fântână secată.

Pet Sematary, Stephen King, 1983
(Cimitirul Animalelor, Editura Nemira, 2003)

.....

The Agony And The Ecstasy, Irving Stone

- ... Fiecare om se naște pe lume o dată cu menirea lui.


Cel mai desăvârșit îndrumător este natura. (Ghirlandaio)


- Cine lucrează meseria care nu i se potrivește fierbe supă într-un coș împletit ...


- Fiecare picătură ajută, cum a zis tatăl care urina în Arno când barca fiului se împotmolise la Pisa.


... le povesti despre florentinul care trăia cu femei rău famate, ca să cruțe cât mai mult cu putință virtutea soției sale.


- ... A încerca să înțelegi o altă ființă omenească decât tine, să pătrunzi până în străfundurile ei, aceasta e ce a mai primejdioasă dintre toate strădaniile omului.


- ... În lupta dragostei, iese învingător cel care fuge.


- Singurele lucruri de valoare pe care le am sunt cele două mâini; îmi place să le port cu mine.


- ... Talentul e ieftin; să te dedici lui, costă scump.


- Mai mult chiar decât corupția, mă înfricoșează ignoranța.


- Nu e asta oare cea mai bună cale de-a învăța? Să-ți duci greșelile până la capăt?


- Fețele oamenilor când trec grăbiți pe lângă mine ... sunt ca paginile unei cărți pe care o răsfoiesc cu privirea.


... își aminti de cele două tuburi văzute la cadavru, care porneau din gură în jos, unul pentru aer, altul pentru hrană. N-ar fi necesar oare un al treilea, pentru a înghiți speranțele nimicite?


Cu alții blând, cu mine crud ca zbirii,

Sunt păcătosul vierme care-și lasă,

Murind, pe-o mînă firul de mătasă,

Trăind, în fine, clipa fericirii...

(Michelangelo)


Parcă pătrundea adânc în marmura albă, cu lovitura puternică, vie, a dălții, izbind acum în sus, prin marmura caldă, însuflețită, pătrunzând prin făgașuri tot mai adânci de materie vie, fragedă, ce se supunea până la atingerea punctului exploziv, culminant; toată puterea, dragostea, patima, dorința lui fluidă se revărsau în forma ce prindea viață, iar blocul de marmură, făcut să îndrăgească mâna adevăratului sculptor, răspundea, dând din căldura lui lăuntrică, din substanța și forma lui fluidă, până când, în cele din urmă, sculptorul și marmura se uneau deplin, pătrunzându-se și contopindu-se atât de adânc, încât deveniră un întreg, marmură și om, o unitate organică, fiecare desăvârșindu-l pe celălalt, în cel mai măreț act al artei și al dragostei cunoscut speței omenești.


- Mulți sărută mâna pe care ar vrea s-o vadă tăiată.


- ... o singură lege are întâietate, aceea de a supraviețui.


O dată ce-ai iubit cândva, dragostea rămâne. Căci dragostea-i atât de rară, atât de greu de întâlnit...


... a trăi înseamnă deopotrivă a lupta.


- Dragostea și tusea nu se pot înăbuși.


- ... a zis că-mi va da destui bani ca să mă facă fericit.

- Pentru așa ceva nu sunt destui bani pe lume ...


Niciodată nu mă simt mai puțin singur decât atunci când sunt singur.


... zbuciumul e starea firească a omului.


Timpul nu era ca un munte, ci ca un râu; își schimba atât ritmul de curgere, cât și cursul. Puea să se umfle, să se reverse peste maluri ori să sece abia picurând; putea să curgă curat și limpede în albia lui sau să se încarce cu mâl și să arunce pietriș și nisip de-a lungul țărmului.


Unde se duce timpul?


Frumusețea ei era ca soarele de amiază, ce umple grădina cu lumina lui, dar în același timp te orbește.


- ... inima omenească nu se curăță prin curățirea minții omenești.


Necazurile trec, ca și bucuriile.


- Cel ce se luptă cu dușmani mai prejos de el nu câștigă o biruință prea mare.

The Agony And The Ecstasy, Irving Stone, 1961
(Agonie Și Extaz, Editura Pentru Literatură Universală, 1966)

.....

A Tale Of Two Cities, Charles Dickens

Era cea mai bună dintre vremi, era cea mai năpăstuită dintre vremi, era epoca înțelepciunii, epoca neroziei, veacul credinței, veacul necredinței, răstimpul Luminii, răstimpul Întunecimii, primăvara nădejdii, iarna deznădejdii, aveam totul în față, aveam doar nimicul în față, ne înălțam cu toții de-a dreptul la ceruri, ne cufundam cu toții de-a dreptul în iad, - pe scurt, epoca aceea era atât de asemănătoare cu cea de acum ...


Un fapt curios, vrednic să meditezi asupră-i, e acela că fiecare făptură omenească a fost astfel alcătuită încât să prezinte o taină adâncă și un mister pentru orice altă făptură.


Moartea este leacul universal oferit de Natură ...


Cum orice emoție a spiritului răzbește prin orice veșmânt al trupului, tot așa paloarea datorită situației în care se afla răzbătea prin culoarea bronzată a obrajilor, vădind că sufletul e mai tare decât soarele.


... era una din acele nopți negre care-și țin ceasuri în șir răsuflarea, dându-i apoi drumul într-un suspin adânc, după care și-o rețin din nou.


- ... Au încolțit în mine gânduri nedeslușite legate de noi strădanii, de reluarea vieții de la capăt, de smulgerea din lene și din plăcerile simțurilor, de nou avânt în lupta de mult părăsită. Un vis, totul nu-i decât un vis, care sfârșește în gol, și-l lasă pe cel adormit să zacă unde zace ...


- ... am avut slăbiciunea, și am încă această slăbiciune, de a dori să afli cu câtă neașteptată dibăcie ai ațâțat mormanul de scrum, care sunt eu, prefăcându-l în foc - dar un foc ce nu poate fi despărțit de propria-mi natură, un foc care nu stimulează nimic, nu luminează nimic, nu slujește la nimic, ci doar arde consumându-se în el însuși.


... așa cum mintea omenească poate despica raza de lumină ca să-i cerceteze alcătuirea, tot astfel, poate, minți mai sublime citesc în sclipetul slab al acestui pământ al nostru orice gând și orice faptă, orice viciu sau virtute, a fiecărei făpturi cu conștiință de pe glob.


În lumina lunii, care e întotdeauna tristă - ca și lumina soarelui - ca și acea lumină numită viața umană - ori de câte ori răsare sau se stinge.


- Dacă mă gândesc la ceva petrecut acum douăzeci de ani, mi se pare departe; dar copilăria, nu. Căci, pe măsură ce înaintez spre capătul vieții, mă mișc în cerc și mă apropiu de începuturile ei. Se pare că acesta este unul dintre mijloacele care-ți îndulcesc și-ți netezesc drumul.


- Da, adevărat că nu sunt bătrân, dar drumul tinereții mele nu a fost niciodată drumul care duce spre bătrânețe.


Noaptea se mistuia în propriile-i rămășițe și, ... ziua se ivi rece, arătând ca o față de mort apărută pe cer. Și atunci, noaptea, cu luna și cu toate stelele ei păliră puternic și muriră și, pentru un scurt răstimp, întreaga fire păru cotropită de stăpânirea Morții.
Dar soarele, urcând triumfal, împunse, cu razele- lungi întreaga povară a nopții.


- ... Ne vom reîntâlni, acolo unde neliniștiții își regăsesc liniștea.


Vântul aleargă pe urmele fugarilor, norii plutesc pe urmele lor, luna se afundă pe urmele lor, întreaga noapte sălbatică e pe urmele lor; dar de fapt nimeni nu-i pe urmele lor...

A Tale Of Two Cities, Charles Dickens, 1859
(Poveste Despre Două Orașe, Editura Eminescu, 1973)

.....

Misery, Stephen King

Când privești în adâncul abisului, Abisul, de asemenea, privește în tine. (Nietzsche)


... timpul pare că se dilată ca o gumă de mestecat roz pe care un puști o întinde atunci când e plictisit.


Un om curajos poate să gândească. Un laș, nu.


... pe lume există o anumită dreptate, chiar dacă este neagră și îngrozitoare.


Scrisul nu este cauza suferinței, el se naște din suferință (Montaigne)


La unele lucruri nici măcar nu te poți gândi.


Tristețea, gândi el, era ca o stâncă la marginea oceanului. Când dormeai, era ca și când ar fi venit fluxul și atunci exista o alinare. Somnul era ca o maree care acoperea stânca amărăciunii. Totuși, când te trezeai, fluxul începea să se retragă și foarte curând stânca era iarăși vizibilă, un lucru încrustat cu scoici, de o realitate indubitabilă, un lucru care va fi acolo pentru totdeauna ...


Apoi nu mai fu nimic, decât nimicul.


- Nu-mi pune nici o întrebare și n-am să-ți spun nici o minciună.


... nu toate casele devin, după un timp, reflexia personalității proprietarului?


... și atunci a rămas doar timpul, dilatându-se la nesfârșit.


În beznă, rațiunea părea o prostie și logica, un vis.

Misery, Stephen King, 1987
(Misery, Editura Nemira, 2003)

.....

Zapiski Iz Mjortvogo Doma, Fjodor Mihajlovich Dostoevskij

... omul e o ființă care se obișnuiește cu orice. Asta-i însușirea lui de căpetenie...


Omul nu poate trăi fără muncă și fără un rost al lui, legitim și firesc: se degradează și devine fiară.


... pe om ți-l dezvăluie râsul ...


Nu poți judeca unele lucruri dacă n-ai avut prilejul să le cunoști tu însuți.


... stăpânit de ea, omul își zgândăre mereu rana, voind parcă să se îmbete cu propria-i suferință, ca și cum conștiința unei nenorociri copleșitoare ar constitui totodată și un izvor de voluptate.


Da, e foarte greu să cunoști un om, chiar și după ce ai trăit ani și ani de-a rândul în tovărășia lui!


Ce nu poți obține printr-o purtare omenească!


Ar fi timpul să punem capăt scâncetelor resemnate, să ne scuturăm de apatie, să încetăm a mai arunca vina numai și numai pe mediu și pe influența lui nefastă.


Tirania e o deprindere; ea manifestă tendințe constante de a se dezvolta tot mai mult și în cele din urmă devine o boală. ... cel mai bun om din lume se poate înrăi și abrutiza astfel, grație unei deprinderi, încât să nu-l mai poți deosebi de o fiară. Sângele și puterea îmbată; duc la cruzime și desfrâu; mintea și simțirea omului ajung să accepte și la urmă să guste lucruri din cele mai nefirești. Omul și cetățeanul pier pentru totdeauna din ființa tiranului și atunci revenirea la demnitatea omenească, la pocăință, la învierea morală îi este aproape cu neputință. Afară de aceasta, puterea samavolniciei și a arbitrariului constituie o ispită, e molipsitoare pentru lumea din jur. Societatea care acceptă nepăsătoare fenomenul este ea însăși atinsă în temeliile ei.


... fiecare vorbă ce-o rostea atârna cât un galben.


... erudiția cea mai bogată se complace uneori într-o conviețuire surprinzătoare cu atâta barbarie și cu atâta cinism, încât îți provoacă dezgustul ...


În uniformă, era zeu, despot, spaima tuturor. Acum însă, în surtucul lui civil, își pierduse aureola de altădată și aducea cu un lacheu. De, haina-l face pe om...!


- ... Ce suntem noi, ce facem aici? Trăim fără să trăim și suntem morți fără să murim...


Ce mult înseamnă pentru unii succesul...

Zapiski Iz Mjortvogo Doma, Fjodor Mihajlovich Dostoevskij, 1861
(Amintiri Din Casa Morților, Feodor Mihailovici Dostoievski, Editura Pentru Literatură Universală, 1963)

.....

Mont-Oriol, Guy de Maupassant

Pentru ea dragostea nu însemna mare lucru. Se gândea la ea uneori așa cum te gândești, când ești sărac, la un șirag de perle, la o diademă de briliante, când se deșteaptă în tine o dorință pentru acel lucru posibil și îndepărtat.


... era convins că ideea de Dumnezeu nu era decât o idee legislativă, mai puternică decât ideea de justiție, când e vorba să stăpânești proștii, ignoranții și fricoșii ...


- ... Trebuie să cauți mereu, să găsești, să născocești, să pricepi orice, să prevezi orice, să combini orice, să îndrăznești orice.


- ... la ce ar folosi să trăiești, dacă n-ai simți puternic! Nu-i invidiez pe oamenii care au inima acoperită cu o carapace de broască țestoasă sau cu piele de hipopotam. Fericiți sunt numai aceia care suferă de pe urma senzațiilor lor, care le primesc ca pe niște șocuri și le gustă ca pe niște bunătăți. Pentru că trebuie să ne petrecem prin minte toate emoțiile, fercite sau triste, să ne săturăm cu ele, să ne îmbătăm până la cea mai ascuțită bucurie și până la disperarea cea mai dureroasă.


O dorea, dar se temea s-o atingă, s-o mânjească, s-o ofilească. Nu simțea dorința s-o fărâme strângând-o în brațe, ca pe celelalte, ci să îngenunche ca să-i sărute poala rochiei și să-i sărute ușurel, cu o încetineală nesfârșit de castă și caldă, zulufii de pe tâmple, colțurile gurii și ochii, ochii închiși, și să le simtă sub pleoapele lăsate privirea albastră, fermecătoare. Ar fi vrut s-o ocrotească împotriva tuturor și a toate, să n-o lase să se atingă de oamenii obișnuiți, să se uite la oamenii urâți, să treacă pe lângă oamenii murdari. Ar fi vrut să curețe noroiul de pe străzile pe care trecea ea, pietrele de pe drum, ghimpii și ramurile din păduri, să facă așa ca totul să fie ușor și plăcut în jurul ei, și s-o ducă pe brațe, ca să nu calce niciodată pământul.


... îi era frică de el, frică mai ales de ochii lui. O privea cu o lăcomie de animal flămând, cu o patimă care devenise sălbatică. Și mâinile lui întinse către ea o atrăgeau atât de puternic și de poruncitor, încât se sperie deodată și fu cuprinsă de o dorință nebunească de a urla, de a fugi, de a se cățăra pe muntele abrupt, ca să scape de chemarea aceasta irezistibilă.


- ... Ce poate fi mai trist decât să te scoli de dimineață fără o nădejde arzătoare, să împlinești în liniște aleleași treburi, să bei cumpătat, să mănânci cu măsură și să dormi ca un animal, liniștit?


Închisese ochii ca să priveasă înlăuntrul ei ...


- ... Există și femei care nu pot fi cumpărate! Pe acelea trebuie să le cucerești.


... se duse să deschidă fereastra, fără să-și dea seama ce face, ca să dea speranțelor ei mai mult spațiu.


... ascultau cu atenție, atrași fără voia lor de misterul necunoscutului, de posibilitatea a ceea ce nu e cu putință, de acea încredere de neînvins în minune, care există în om și tulbură adesea spiritele cele mai puternice în fața celor mai neghioabe născociri ale unor șarlatani.


Făpturile erau aceleași, dar inimile nu mai erau aceleași! Totul părea asemănător. Și totuși! Totuși, ce se întâmplase? Aproape nimic! Ea iubea ceva mai mult! El iubea ceva mai puțin! Aproape nimic! Deosebirea între dorința care se naște și dorința care moare! Aproape nimic! Oboseala destramă pe nevăzute dragostea! Oh, aproape nimic, aproape nimic! Privirea ochilor s-a schimbat, pentru că aceiași ochi nu mai văd la fel același chip! Ce e o privire? Aproape nimic!...


- ... Căsătoria e adesea o soluție în împrejurări grele. E o soluție și o cetate în care te baricadezi împotriva unei mai disperări...


... făcea parte din acei oameni ... pentru care familia nu e decât o societate de ajutor reciproc, pentru care morala, e o atitudine indispensabilă ca să acopere feluritele pofte pe care natura le-a pus în noi, pentru care onorabilitatea mondenă este fațada dincolo de care ascunzi viciile plăcute.


Înțelese că toți oamenii merg unii lângă alții, printre întâmplări, fără ca ceva să unească vreodată în adevăr două făpturi asemănătoare. Simți, prin trădarea celui în care își pusese toată încrederea, că ceilalți, toți ceilalți nu vor fi niciodată pentru ea decât niște vecini nepăsători în călătoria asta scurtă sau lungă, tristă sau veselă, după cum vor fi zilele următoare, pe care nu le poți ghici. Înțelese că, atunci chiar de când se afla în brațele acestui om, când se credea contopită cu el, înlăuntrul lui, când crezuse că carnea și sufletul lor nu erau decât o singură carne și un singur suflet, nu se apropiaseră decât puțin, atât cât să li se atingă învelișurile de nepătruns în care natura cea misterioasă a izolat și a închis făpturile omenești. Își dădu seama că nimeni, niciodată, n-a putut și nu va putea sfărâma bariera nevăzută care îi îndepărtează pe oameni în viață tot cât sunt depărtate una de alta stelele din cer.

Ghici efortul neputincios, necontenit, de la începutul lumii, efortul neobișnuit al oamenilor ca să sfâșie teaca în care li se zbate sufletul întemnițat pe veci, singur pe vecie, efort al brațelor, al buzelor, al ochilor, al gurilor, al cărnii fremătătoare și goale, efort al dragostei care se sleiește în sărutări numai ca să ajungă să dea viață altui părăsit!

Mont-Oriol, Guy de Maupassant, 1887
(Mont-Oriol, Editura Porus, 1991)

.....

Igrok, Fjodor Mihajlovich Dostoevskij

... ce rost are să te amăgești pe tine însuți? E o ocupație din cele mai deșarte și lipsite de judecată!


- ... În orice împrejurare te poți impune prin demnitate.


- ... Toate femeile sunt la fel! Iar cele mai trufașe ajung cele mai obișnuite sclave!


... nu voiam decât să fiu în preajma ei, în umbra ei, în strălucirea ei, întotdeauna, veșnic, toată viața.


- ... Pe omul bun îl cunoști fără mare osteneală.


... uneori gândul cel mai nesăbuit, cel mai imposibil în aparență, ți se înfige atât de adânc în cap, încât, până la urmă, îl privești ca pe ceva realizabil... Mai mult; dacă ideea se unește cu o dorință puternică, arzătoare, o iei uneori, până la urmă, ca pe ceva fatal, necesar, predestinat, ca pe ceva ce e imposibil să nu se întâmple!


Poate că, după ce a trecut prin atâtea senzații, inima nu se satură, ci se irită mai mult din pricina lor și cere senzații din ce în ce mai puternice, până la absoluta istovire.


Ce reprezint eu în clipa de față? Un Zero. Ce-aș putea să devin mâine? Mâine aș putea să învii din morți și să încep o nouă viață! Aș putea să devin om, atâta timp cât omul din mine n-a pierit încă!


... omului îi place să-și vadă pe cel mai bun prieten umilit înaintea lui; pe umilință se și bazează, în cea mai mare parte, prietenia ...


- ... ce-a fost spus o dată nu se mai poate lua înapoi ...


Mâine, de mâine se vor isprăvi toate!

Igrok, Fjodor Mihajlovich Dostoevskij, 1866
(Jucatorul, Feodor Mihailovici Dostoievski, Editura Excelsior, 1991)

.....

Les Misérables, Victor Hugo

Omul își poartă pe el carnea, care e în același timp povară și ispită. O târăște după el și i se supune. E dator s-o supravegheze, s-o înfrâneze, să i se împotrivească și să nu i se supună decât atunci când nu mai are încotro. Dându-i ascultare, săvârșim totuși o greșeală, dar o greșeală de felul acesta se poate ierta. E o cădere, dar o cădere în genunchi, care poate sfârși cu o rugăciune. Să fii sfânt e un lucru rar; să fii drept e firesc. Puteți greși, puteți avea slăbiciuni, puteți păcătui, dar fiți drepți. Cât mai puține păcate - iată datoria omului. Nici un păcat - e visul îngerului. Tot ce-i pământesc e supus greșelii. Păcatul are puterea gravitației.


E o greșeală să ne cufundăm atât de adânc în legea divină, încât să nu mai ținem seama de legile omenești.


Frumosul e tot atât de folositor ca și utilul. ... Poate chiar mai mult.


- ... Să nu ne temem niciodată de hoți și de ucigași. Acestea sunt numai primejdii din afară, primejdiile mărunte. Să ne temem de noi înșine. Prejudecățile - iată hoții; viciile - iată ucigașii! Primejdiile mari sunt înlăuntrul nostru.


- ... Trebuie să știm să dibuim adevărul, să scormonim pământul și să-l descoperim. Atunci încercăm bucurii dintre cele mai rare.


- ... Eu sunt neant. ... Existam înainte de a mă naște? Nu. Am să mai exist după moarte? Nu. Ce sunt eu? Un pumn de țărână închegat într-un trup.


- O, tu, ideal, numai tu exiști!


Ambiția, se numește pe sine vocație ...


Printre senzațiile bolnăvicioase ale unei firi neisprăvite și ale unei inteligențe copleșite, simțea nelămurit că-l apăsa ceva monstruos. În penumbra întunecoasă și palidă în care se târa, ori de câte ori întorcea capul și încerca să-și înalțe privirea, vedea cu o spaimă amestecată cu furie formându-se, suprapunându-se și înălțându-se până departe deaspra lui, cu povârnișuri cumplite, un fel de îngrămădire groaznică de lucruri, legi, prejudecăți, oameni și fapte, ale căror contururi îi scăpau, a căror mulțime îl înspăimânta și care nu era altceva decât uimitoarea piramidă pe care o numim civilizație.


Când ieși din închisoare, se împlineau nouăsprezece ani de când nu mai vărsase nici o lacrimă.


Era înconjurat de nemărginire. În jurul lui numai umbră în care privirea i se pierdea, și o tăcere în care glasul i se stingea.


... din fizionomia anilor se alcătuiește chipul veacurilor.


Nu ajunge să fii rău la suflet ca să-ți meargă bine.


Cea mai mare fericire a vieții e convingerea că ești iubit, iubit pentru tine însuți; sau mai bine: iubit în ciuda ta însuți ...


Nimic nu stârnește mai mult curiozitatea oamenilor decât treburile care nu-i privesc.


- ... cea dintâi justiție e conștiința.


- E-atât de ușor să fii bun! Greutatea e să fii drept.


Conștiința este haosul nălucirilor, al poftelor și al încercărilor; este focarul viselor, caverna gândurilor de care ți-e rușine; este gheena sofismelor și câmpul de luptă al patimilor.


... întâi ești dator față de ceilalți și apoi față de tine.


Diamantele nu se găsesc decât în văgăunile întunecate ale pămânului, iar adevărurile nu se găsesc decât în adâncurile cugetării.


Toate întâmplările vieții se desfășoară într-o nepotolită goană în fața noastră. Întunericul și lumina se înlănțuie. După o clipă de strălucire, o eclipsă. Privim în jurul nostru, ne grăbim, întindem mâna să apucăm ceva din ceea ce trece. Fiiecare întâmplare este o cotitură. Și, dintr-o dată, ne pomenim bătrâni. Simțim un fel de zguduitură, totul e negru în jurul nostru, zărim o poartă întunecoasă; telegarul sumbru care ne târa prin viață se oprește; și vedem cum o umbră necunoscută îl deshamă în beznă.


Există unele iluzii emoționante, care sunt poate realități sublime.


Toți avem o singură mamă: pământul.


Aspectul monumental se naște adesea din ruină.


Cine aleargă după mai bine poate să dea de mai rău


Toate împrejurările extreme au o străfulgerare a lor, care uneori ne orbește, iar alteori ne iluminează.


Ce este conștiința? Este busola drumului în Necunoscut.


Nu există neant. Nu există zero. Totul este ceva. Nimic nu e numai nimic.


Omul se hrănește cu afirmații mai mult decât cu pâine.


Ochii plecați sunt cei care văd mai bine.


Râsul e ca soarele: alungă iarna de pe chipul oamenilor.


Orice însușire se preface în cusur. Omul strângător e aproape un zgârcit; cel darnic, un risipitor; curajosul, un îngâmfat; cine spune cucernic, spune habotnic.


Viața, nenorocirea, singurătatea, părăsirea, sărăcia sunt câmpuri de bătaie care-și au eroii lor, eroi necunoscuți, mai mari uneori decât eroii celebri.


Privirea femeilor seamănă cu acele mașinării liniștite în aparență, dar înspăimântătoare. Treci pe lângă ele în fiecare zi, bun și nevătămat, fără nici o bănuială. Vine o clipă când uiți chiar că se mai găsesc la locul lor. Te duci și vii, vorbești, visezi, râzi. Deodată te simți prins. S-a sfârșit! Roțile te-au prins; privirea te învăluie. Te-ai agățat, nici tu nu știi cum, lăsând să fluture gândurile tale răzlețe, într-o clipă de nebăgare de seamă. Ești pierdut. Nu mai ai nici o scăpare. O înlănțuire de forțe tainice pune stăpânire pe tine. Te zbați în zadar. Nici un ajutor omenesc nu mai e cu putință. Ai să cazi din roți în roți, din spaimă în spaimă, din chin în chin, tu, mintea ta, averea ta, viitorul tău, sufletul tău; și, după cum vei fi în puterea unei ființe viclene sau a unei inimi nobile, nu vei scăpa din această mașină înspăimântătoare decât desfigurat de rușine sau transfigurat de pasiune.


În mizerie, trupurile se-nghemuiesc unele într-altele, ca și cum le-ar fi frig, inimile însă se înstrăinează.


Gândirea e munca inteligenței, visarea e voluptatea ei.


- ... Hoția e cea mai grea muncă.


Pământul cam seamănă cu o temniță. Cine știe dacă omul nu-i un recidivist al justiției divine?


După minunata definiție a lui Robespierre, legea tuturor e libertatea, care se sfârșește acolo unde începe libertatea altuia.


A ști este o nevoie vitală, a gândi este o necesitate, adevărul este hrană ca și pâinea.


De câte ori adie vântul, ia cu el mai multe vise omenești decât nori de pe cer.


- Omul înțelept se mulțumește cu puțin.


Filozofia este microscopul gândirii.


A iubi sau a fi iubit, ajunge. Nu mai cereți nimic. Nici un alt mărgăritar nu mai e de găsit în cutele întunecate ale vieții.


- ... egoismul este legea lumii. ... Fiecare pentru el. Interesul, iată ținta oamenilor! Aurul, iată magnetul!


- Nu e nimic să mori; e groaznic să nu trăiești.


- ... Un singur lucru e de preț pe lume: iubirea între oameni.

Les Misérables, Victor Hugo, 1862
(Mizerabilii, Editura Pentru Literatură, 1962)
Fantine
Cosette
Marius
L'Idylle Rue Plumet Et L'Épopée Rue Saint-Denis
(Idila Din Strada Plumet Și Epopeea Din Strada Saint-Denis)
Jean Valjean

.....

A Midsummer Night's Dream, William Shakespeare

Din câte știu, din câte-am auzit

Sau am citit vreodată în istorii,

Nicicând nu-i dat iubirii-adevărate

Să curgă lin și fără tulburare;

Sau se ivesc nepotriviri de neam...

Ce chin! Cel mic legat de cel înalt!

Sau vârsta nu le e deopotrivă...

Ce trist! Bătrâni uniți cu tinerețea!

Sau cei din jur în locul tău aleg...

Ce iad! Cu ochii altuia s-alegi!

Sau când iubirea-n toate-i potrivită,

Războaie, molimi, moartea o-mpresoară

Și o preschimbă-n zvon nedeslușit,

Fugar precum o umbră, scurt ca visul,

Asemeni unui fulger care-n beznă

Dezvăluie și cerul și pământul,

Dar pân'să strigi: "privește!", s-a și stins,

Și l-a-nghițit pe veci gâtlejul nopții:

Tot ce lucește e sortit pieirii.

Dacă-i aceasta legiuirea soartei,

Să aibă parte dragostea de chin,

Să îndurăm ursita împăcați.

Iubirea e-mpletită cu durerea,

Cum e și cu suspinul și cu visul,

Cu lacrima, cu gândul, cu dorința.


Sunt stele ochii-ți, glasul tău îmbie

Mai dulce ca un tril de ciocârlie

Pe care îl ascultă un cioban

Când grânele se leagănă în lan,

Și păducelul se îmbracă-n floare.

Vai, frumusețea nu-i molipsitoare!


Iubirea schimbă-n limpezi frumuseți

Tot ce-i mărunt și fără nici un preț.


... iubirea și mintea nu prea duc azi casă bună. Păcat că nu găsesc niște vecini inimoși să-i împace.

A Midsummer Night's Dream, William Shakespeare, 1600
(Visul Unei Nopți De Vară, Editura Minerva, 1981)

.....

Fragmente Literare II »