iSebaro ~ Blog: Nuvelele Lui Maupassant

Guy de Maupassant este considerat unul dintre cei mai buni scriitori de nuvele din toate timpurile. Nuvelele sale sunt cunoscute pentru diversitatea şi calitatea acestora. Povestirile lui Maupassant sunt adesea autobiografice. Câteva din acestea sunt din perioada copilăriei sale dificile altele explorează problemele de identitate şi ale locului individului într-o structură socială rigidă. În plus, experienţele lui Maupassant ca soldat în războiul franco-prusac sunt prezente în unele dintre povestirile sale cele mai bune, cum ar fi capodopera istorică Boule De Suif (Bulgăre De Seu), care exprimă dezgustul autorului pentru degradare şi nebunia războiului. Între anii 1875 și 1891, Maupassant a publicat în jur de 300 de nuvele. De la comic la morbid, de la dramă la fantastic, de la romantic la horror, nuvelele lui Maupassant sunt pentru mine cea mai plăcută lectură. În continuare am prezentat fragmente din câteva nuvele citite de mine.

Boule De Suif (Bulgăre De Seu), 1880

... dragostea legală se poartă totdeauna de sus cu sora ei liberă.

(Bulgăre De Seu, Guy de Maupassant, Editura De Stat Pentru Literatură Și Artă, 1960)

.....

La Folle (Nebuna), 1882

Când moartea a intrat o dată într-o casă, aproape totdeauna se întoarce foarte curând, ca și când ar cunoaște ușa.

(Bulgăre De Seu, Guy de Maupassant, Editura De Stat Pentru Literatură Și Artă, 1960)

.....

Le Bonheur (Fericirea), 1884

... m-am așezat în fața porții, cu inima strânsă de melancolia peisajului mohorât, de amărăciunea de care e cuprins uneori călătorul într-o seară tristă, într-un ținut pustiu, când pare că totul e pe sfârșite, și viața și universul. Vezi dintr-o dată mizeria îngrozitoare a existenței, singurătatea tuturor, nimicnicia a tot și neagra izolare a inimii, care se leagănă și se înșală ea însăși visând până la moarte.

(Bulgăre De Seu, Guy de Maupassant, Editura De Stat Pentru Literatură Și Artă, 1960)

.....

Mademoiselle Perle (Domnișoara Perle), 1886

Întregul ei chip era fin și discret, unul dintre acele chipuri care se sting fără să se fi uzat sau veștejit de marile emoții ale vieții.

Puțin congestionat, cu glasul înăbușit, vorbea acum pentru el însuși, pierdut în amintiri, colindând încet printre lucruri și întâmplări vechi care se trezeau în mintea lui, așa cum te plimbi în grădina bătrână a familiei, grădină în care ai fost crescut și în care fiecare copac, fiecare potecă, fiecare plantă, ilicii ascuțiți, laurii care miros bine, tisele a căror bobițe roșii și grase se fărâmă între degete fac să-ți răsară la fiecare pas o întâmplare măruntă din viața ta trecută, una dintre acele întâmplări neînsemnate și încântătoare care alcătuiesc însăși urzeala existenței.

... îmi venea pe buze o nevoie, o nevoie mistuitoare s-o întreb, să aflu dacă și ea îl iubise. Dacă îndurase și ea, ca și el, acea lungă suferință tainică, ascuțită, care nu se vede, care nu se știe, care nu se ghicește, dar care răbufnește noaptea, în singurătatea odăii întunecate. O priveam, îi vedea inima bătând sub bluza de dantelă, și mă întrebam dacă ființa asta dulce și nevinovată gemuse în fiecare seară, înfundată în perna umedă, și hohotise, cu trupul zguduit de suspine, în căldura patului arzător.

Poate că într-o seară din primăvara viitoare, emoționați de o rază de lună căzută în iarbă, la picioarele lor, printre ramuri, își vor prinde și-și vor strânge mâna în amintirea acestei lungi suferințe înăbușite și crude. Și poate că această strângere de mână scurtă va face să le treacă prin vine o fărâmă din acea înfiorare pe care n-o cunoscuseră, și le va da, acestor morți înviați pentru o clipă, senzația iute și dumnezeiască a beției, a nebuniei care le dă îndrăgostiților mai multă fericire într-o singură tresărire, decât pot culege toți ceilalți oameni într-o viață întreagă.

(Bulgăre De Seu, Guy de Maupassant, Editura De Stat Pentru Literatură Și Artă, 1960)

.....

Lui? (El?), 1883

Dragă prietene, nu pricepi nimic din toate astea? - te înțeleg. Crezi c-am înnebunit? Poate că sunt un pic nebun, dar nu din motivele pe care le presupui tu.

Ei, da. Mă căsătoresc. Asta e.

Și totuși ideile și convingerile mele nu s-au schimbat. Consider împreunarea legală o prostie. Sunt sigur că opt soți din zece sunt încornorați. Au ce merită, căci au comis imbecilitatea de a-și încătușa viața, de a renunța la dragostea liberă, singurul lucru vesel și bun pe lume, de a reteza aripa fanteziei ce ne împinge fără-ncetare spre toate femeile etc. etc. Mai mult ca oricând, mă simt incapabil de a iubi o femeie, pentru că le voi iubi mereu, prea mult, pe toate celelalte. Aș vrea să am o mie de brațe, o mie de buze și o mie de temperamente, pentru a putea îmbrățișa, în aceeași clipă, o armată întreagă de astfel de creaturi fermecătoare și lipsite de importanță.

Și totuși mă-nsor.

Adaug că n-o cunosc pe soția mea de mâine. Am văzut-o doar de vreo patru sau cinci ori. Știu că nu-mi displace; mi-e de ajuns pentru ce vreau să fac. Este mică, blondă și grăsună. Poimâine, voi dori cu patimă o femeie înaltă, brunetă și subțire.

... Aparține, ce să mai vorbim, acelei categorii de tinere de treabă din "rândul cărora e-o fericire să-ți alegi nevastă" până-n ziua-n care descoperi că le preferi tocmai pe toate celelalte și cel mai puțin pe cea aleasă.

Atunci de mă mai însor, ai să mă-ntrebi.

Abia de-ndrăznesc să-ți mărturisesc ciudatul și incredibilul motiv ce mă-mpinge la acest act nesăbuit.

Mă-nsor ca să nu fiu singur!

Nu știu cum să spun asta, cum să mă fac înțeles. O să-ți fie milă de mine, o să mă disprețuiești, într-atât de cumplită este starea mea sufletească.

Nu mai vreau să fiu singur, noaptea. Vreau să simt o ființă în preajma mea, o ființă în stare să vorbească, să spună ceva, nu contează ce.

Vreau să-i pot curma somnul; să-i pun brusc o întrebare oarecare, o întrebare idioată, pentru a auzi o voce, pentru a-mi simți casa locuită, pentru a simți un suflet treaz, un raționament în lucru, pentru a vedea, aprinzându-mi brusc lumânarea, o figură omenească alături de mine... pentru că... pentru că... (nu-ndrăznesc să mărturisesc această rușine...) pentru că mi-e frică, de unul singur.

Uf! nu mă-nțelegi încă.

Nu mi-e frică de-un pericol. Dacă ar intra vreun bărbat, l-aș omorî fără să tresar. Nu mă tem de stafii; nu cred în supranatural. Nu mi-e frică de cei morți; cred în pieirea definitivă a fiecărei ființe care moare.

Atunci!... ei, da. Atunci!.. Ei bine! mi-e frică de mine! mi-e frică de frică; frică de spasmele spiritului meu care înnebunește de frică, frică de această senzație oribilă a terorii de nedeslușit.

N-ai decât să râzi, dacă vrei. Dar este groaznică, incurabilă. Mi-e frică de pereți, de mobile, de obiectele familiare care prind viață, în ochii mei, un soi de viață animală. Mi-e frică mai ales de tulburarea oribilă a gândirii mele, a judecății care-mi scapă răvășită, risipită de o misterioasă și nevăzută angoasă.

Simt, mai întâi, o vagă neliniște ce mi se strecoară-n suflet și face să-mi alerge un fior pe sub piele. Mă uit în jurul meu. Nimic! Și aș vrea ceva! Ce anume? Ceva cu putință de înțeles. Fiindcă mi-e frică doar pentru că nu-mi înțeleg frica.

Vorbesc! mi-e frică de vocea mea. Merg! mi-e frică de necunoscutul de după ușă, din dosul perdelelor, din dulap, de sub pat. Și totuși știu că nu este nimic, nicăieri.

Mă răsucesc brusc pentru că mi-e frică de ceea ce este în spatele meu, cu toate că nu este nimic, iar eu știu asta.

Mă agit, simt cum îmi crește spaima; și mă zăvorăsc în cameră; și mă afund în pat, și mă ascund sub cearșaf; și, ghemuit, chircit ca un bulgăre, închid ochii disperat și rămân așa o vreme nesfârșită cu acest gând: că lumânarea mi-a rămas aprinsă pe noptieră și că ar trebui, totuși, s-o sting. Și nu îndrăznesc.

Nu că-i cumplit să fii așa?